LAURENÞIU
motto: "Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut" (Iisus Hristos)


Toamna pârguia după-amiaza ca o gutuie coaptă în ferestrele tramvaiului.
Se întorcea de la serviciu, gândindu-se: “Unde să cobor? În ce stație? La Rotonda? Acolo, mă voi reîntîlni, oare, cu băiatul care căuta un pumn de hrană în tomberoanele cvartalului de blocuri? Am în buzunar un tub de mentosan, pentru el. Sau să cobor în centru? La Universitate? Acolo unde am întâlnit o fată, cu un copil în brațe, și am întrebat-o dacă pot să îi dau o eugenie? Am și speriat-o, când am întrebat-o…Sau, altă dată, tot acolo, am întâlnit aceeași fată, odihnindu-se împreună cu un băiat orb, pe o băncuță? Și am întrebat-o dacă pot să îi dau o batistă curată, pentru că nici bani, nici altceva nu aveam la mine? Și am speriat-o iar…“
De departe, se zărea stația de la Universitate.
Pe trotuarul opus, un copil. De 5-6 ani. Ca un titirez. Se ruga de câte un trecător să îi dăruiasca ceva. Se ținea cu mâna întinsă după fiecare. Oamenii treceau indiferenți mai departe.
“Mi-am găsit aproapele”, și-a zis. Aștepta nerăbdător în tramvai, îngrijorat că băiețelul ar putea să plece, înainte de a ajunge la el.
Tramvaiul opri. Coborî repede și traversă. Văzu chiar un coleg de serviciu oprit de copil. Colegul, calm, se oprise și vorbea copilului. Nu i-a dat nimic.
Copilul, văzut de aproape, era slab. Tras la față. Era tuns perie. Șaten-deschis. Era încălțat, dar nu avea ciorapi. Pielea îi era vânătă de frig la glezne. Era îmbrăcat primăvăratic în plină toamnă.
S-a apropiat de el și l-a întrebat: “Cum te cheamă pe tine?” Copilul se opri. “Pe mine? Cum mă cheamă pe mine?” Pentru o clipă, se gândi că atât de rar băiețelul a fost întrebat de cineva: “Cum te cheamă?” Făcea eforturi să își aducă aminte. “Pe mine mă cheamă Laurențiu”, reuși, într-un sfârșit, să își aducă aminte copilul. “Bine, Laurențiu”. “Uite, pachețelul cu mentosane este pentru tine”, zise el, mângâindu-l pe creștet. Băiețelul se oprise din cursele lui după oameni pe stradă, și asculta cuminte, ca o gutuie în ferestrele toamnei. “Primeste în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Și să crești mare, mare de tot, și cuminte…”
Laurentiu luă tubul de mentosan în mînuță și rămase încremenit acolo, pe trotuar.
“Ce am făcut? Am băut azi trei cafele la serviciu. Am mai mâncat și două tuburi de mentosane. Cu banii ăștia, puteam să îi iau copilului câteva pachete de biscuiți de la chioșcul din apropiere, sau câteva eugenii. Eu mănânc. Mănânc și beau în fiecare zi. El, după paloarea feței, este nemâncat de câteva zile. Cât pot să fiu de odios. De mizerabil. De păcătos. Și nici măcar nu știu cât sunt de păcătos…” “Ce reprezintă pentru copil câteva mentosane?”, îi striga inima din piept. “Ce pot să fac?” “Lasă”, îl consola aceeași inimă, “mai sunt și alți oameni, care îl vor vedea, și vor avea milă de el, cu câte ceva”…

Toamna pârguia după-amiaza ca o gutuie coaptă și îi arămea obrazul împietrit… Și totuși, era atât de fericit. Atât de fericit. Pentru nenorocitul acela de tub de mentosane dăruit unui copil al străzii…
Încă îl mai mângâia pe căpșorul lui de pui de om, și îi spunea în gând:
“În numele Domnului nostru Iisus Hristos. Să crești mare și cuminte, dragul meu Laurențiu…”

26 octombrie 2004