Simte marea. Simte pasiunea si furia ce se ascunde sub catifeaua ei intunecată. Așa mi-ai spus.

Acum, lângă malul ei. Fără tine, dar cu marea rămasă ca o obsesie dureroasă in suflet, mă apropii.
E pustiu aici. Pustiu e și ziua când este plin de oameni, însă acum tânjeam sa aud numai pescarușii și valurile. Sunetul său imi biciuiește fața și corpul in casacade de spumă alb-verzuie. Nisipul își deschide microcosmosurile pentru mine, în timp ce privesc Marea. Marea este vie. Marea te cheamă îti cantă, îti dansează in valuri ametitoare, infinite. Acum că mă gandesc, Marea, Ielele, ...se aseamănă. Da, și tu ești regele amandorura...regele Ielelor.

Vreau sa închid ochii, să o pot asculta mai bine, cum se naște și eșueaza cu fiecare val. Dar, Ea, mi ține deschiși. Parcă ar urla :"privește-mă, vezi cat sunt de perfectă?"
Îmi fac curaj, și fac doi pași către Ea. Privesc in jos si îmî privesc picioarele, atât de frumos sunt absorbite de valuri, cât de perfect se mulează apa in jurul meu. Parcă se lipeste, recunoscând, apa din mine. Marea din mine și marea din ea.

Am ajuns cu apa până la mijloc. Spumă. Alge. Miros amețitor.
Dansez. Un pescăruș doarme pe valuri. E lună,...nouă? Plină? Nu mai știu. Culori și valuri cântătoare îmi e trupul.
Înaintez, apa e pâna la gât. Să mă întorc? Nu! Am venit după răspuns, acum, aici.
Ea te-a luat. Ea sa te dea. Cu prețul vietii te urmez si aici, vezi? Nu credeai.
Nu mai văd! Unde te-a ascuns? În vreun colț secret, in pantecul ei albastru.
Pescăruși, ajutați-mă!

Devenit-am albastră ca tine, cristal fara fund. Oglinda nedreaptă. Nemurirea, dar cu ce preț.