Aproape ca uitasem de ei...

Ieri seara cautam o chitanta de cumparare a unei tarlale de pamant arabil de la boierul Angelescu de catre bunicul meu si am dat peste un act manuscris, o scrisoare...
Cel ce scrisese scrisoarea se numea Vasile...

Bunicul meu ii donase lui Vasile un pogon de pamant. Vasile era unul din argatii lui de incredere, un baiat de la tara, de prin zona Ramnicului, cinstit si fidel... un fel de administrator de mosie, pe care bunicul meu il si cununase in 1949, ii daduse loc de casa si-i daduse bani in avans ca sa-si ridice o casa cu trei camere, din caramida arsa tiganeasca, cu mortar de var si acoperis de tabla galvanizata...

In 1962 Vasile nu voia sa se treaca la colectiv. Bunicul meu - in schimb - semnase de frica pentru toata mosia pe care o poseda, inclusiv casa familiala, in care imediat se mutase un activist raional, unul Aliman, cu haine civile kaki si cu pistol la barau, fara sa-i dea macar mobila sau cartile din biblioteca.
Insa Vasile, baiat simplu care nu intelegea vremurile noi, inca mai rezista in Baragan. E drept ca el nu asculta Vocea Americii, asa cum facea in fiecare seara bunicul meu, la radioul cu lampi Qualiton cu pile mari, smolite, pe care inca il mai pastrez ca pe un vestigiu al unor vremuri tulburi si nedrepte.
Pogonul, pe care Vasile era proprietar cu act notarial in regula, valora pentru el mai mult decat iluziile socialismului ce i se vanturau violent pe sub nas, adesea cu pistolul scos din teaca de catre activistii raionali raspanditi prin satele Baraganului.
Ca sa scape de prigoana colectivizarii, Vasile plecase intr-o noapte la Bucuresti, la un unchi al sau care lucra la caile ferate. De acolo a scris o scrisoare bunicului meu. Aceasta scrisoare am gasit-o aseara printre mii de hartoage inutile ramasa in arhiva familiala.
Vasile scria de la Bucuresti ca nu intelege de ce trebuie el sa dea pe degeaba pogonul de pamant care-i apartinea. Scria ca se va intoarce, dar ca de semnat nu va semna niciodata, chit ca trebuie sa moara pentru asta.

Vasile s-a intors de la Bucuresti, intr-adevar... Dar acasa nu a ajuns niciodata...
S-a aruncat din tren, inainte de da piept cu nedreptatea si cu rusinea...

La scurt timp a murit de inima rea si Florica, nevasta lui si mama unui baiat de zece ani, Marian.
Marian a crescut cu tata, in familie, ca fratii... bunicul nu l-a aruncat pe drumuri dupa ce Florica s-a prapadit.
A invatat ceva carte, devenise maistru constructor pe santier, a plecat apoi la capatul lumii si acolo a ramas pentru totdeauna... Are un baiat si o fata, de varsta mea.

Verii mei antipodici, pe care nu i-am vazut niciodata...