Intr-un ziar local, un anunt cat jumatate de pagina specifica: “Concurs de frumusete! Fiecare participant, indiferent de sex, e rugat sa ne trimita o fotografie, insotita de o descriere proprie a caracterului. Participantii vor fi verificati si chiar urmariti discret, din umbra, de unul din membri juriului. Se vor oferi mai multe premii confidentiale.” Cand deschise cutia postala, ochii Ioanei se poticnira exact pe acel anunt. “Dar sunt urata, cum sa particip?”. Isi lua inima in dinti, a copiat adresa firmei la care sa trimita datele cerute, si a aruncat ziarul la cosul de gunoi. Dupa cinci minute, venise sa o scoata in oras amicul ei, Mircea. Nefiind pregatita de aceasta iesire, Ioana a dat o fuga in dormitorul ei sa se imbrace elegant. Si cum in acest rastimp Mircea se invartise prin sufragerie, deodata i-a sarit in ochi foaia ziarului aruncat in cos de Ioana. Si citise anuntul! Parea inmarmurit; rupse pagina cu anuntul si o folomoci in buzunar, ferm convins ca in seara respectiva sa si trimita confirmarea de participare la concurs. In general, omul e bolnav dupa concursuri, din ratiunea simpla ca ii place sa castige, sa fie cel mai bun. Si-aceasta se intampla mai ales in tinerete, cand nu esti sigur pe calitatile tale si cauti un raspuns despre tine de la o sursa competenta.
Intr-o lume plina de lacrimi, de truda si durere, Mircea era o frumusete: parul negru, ondulat natural, ochi verzi, nasul in vant, inalt, bine proportionat fizic. Viata si-a desfacut pumnii si traia strafundul unei roze, lacasul unui corp frumos. Se uita in oglinda si era ratacit intre uimirile sale, ca iesit pentru o clipa din viata, ca podul care nu-si resimte lanturile. Nu exista insa in domeniul teluric vreo frumusete deosebita in a carei alcatuire sa nu fie si ceva nepotrivit. Marele lui defect era ca ii placea sa piarda timpul aiurea: statea mult timp in casa si nu facea nimic, lancezea. In loc sa-si recunoasca conditia, precum Vespasian ( care spunea: „prieteni, am pierdut o zi’, adica n-am facut nimic azi), el se apropia mai mult de modelul lui Seneca („ma mai uit la soare sa vad daca a apus”).
Ioana, prietena lui, la prima vedere, avea o uratenie fizica: nasul acvilin, buzele groase, purta ochelari etc. Marea calitate a lui Mircea, cand si-a ales prietena este ca a crezut in ideea conform careia sufletul omului urat nu e rau de la sine. Si Esop era diform, dar ce fabule frumoase a scris! Se gasesc persoane ale caror parti, examinate separat, nu le consideram frumoase, si totusi plac, daca sunt privite toate laolalta. Asa era si Ioana, era placuta! Mircea a descoperit la ea acea dragalasenie care consta numai in cuviinta sau gratia miscarilor, a gesturilor.
Ea credea ca uratenia nu e un semn, ci e o cauza a pozitiei astrale a nasterii fiecaruia si considera ca norocul sau inspiratia divina in asezarea planetelor iti confera trasaturile fizice deosebite. E o alchimie a creatiei, in care domina ‚ingenium’ sau ‚ars’; citise mult pe Aristotel.
Principala calitate a Ioanei era virtutea. Virtutea e ca o piatra pretioasa; ea e o frumusete interioara. Si-a descoperit aceasta calitate, punandu-se in situatii limita la incercare. Cine nu-si pune la incercare frumusetea nu stie ce are in interior! Iata o urata „frumoasa interior”. Ioana e si cu cinci ani mai in varsta decat Mircea. Unii se nasc frumos, dar scurgerea anilor ii ofileste repede; la Ioana e invers. Pentru ea tineretea e o capsuna ce nu rezista proaspata multa vreme, cu alte cuvinte nu e acea varsta mai vrednica, cum ziceau rabinii evrei pe timpul lui Iisus. Ea putea fi sigura ca nu-i vor rosi viciile de rusine, adica n-o sa aibe o tinerete desfranata si o batranete rusinata, asa cum Mircea o avusese in ultimii ani.
Mircea a avut multe tentatii de a-si ademeni sau impodobi interiorul: a incercat sa n-o mai insele pe Ioana cu alte femei, sa nu mai persiste sa bea, sa se lase de fumat etc., dar revenea la viciile sale mai abitir. Impodobirea interiorului doar pentru moment nu e frumusete interioara, ci masca de imprumut a sufletului. Frumusetea nu tine numai de distinctia fina a fetei, arareori intalnim un suflet mare in spatele mastii. Dar Mircea nu l-a citit pe Montaigne, care vorbeste despre influenta negativa a frumusetii asupra caracterului.
Dupa ce au fost analizati pe bazele de mai sus timp de o luna, Ioana si Mircea au primit acasa rezultatele participarii la Concursul de frumusete. Cei doi au deschis scrisorile aproape concomitent, dar fiecare la el acasa. Mircea citea nedumerit: „Ati fost respins, pentru ca frumosul fizic e o promisiune de fericire si nu fericirea insasi. Frumusetea fizica e insuportabila si ne umple de deznadejde, Adonis-ul din dumneavoastra ruineaza lucrurile. Cand ochii vi se vor inchide pentru totdeauna, esenta dumneavoastra va fi vidul beatitudinii.” Lui Mircea ii cazu capul intre palme, si striga: „Si cu ce am gresit ca sunt frumos! Asa a vrut Dumnezeu sa arat!” Apoi, a continuat citind ultima parte a scrisorii: „Puteati compensa macar cu frumusetea interioara, dar gandirile si hotararile dumneavoastra nu se sprijina pe inspiratia divina, si mai mult, in loc sa consumati ‚ulei de lampa’, consumati alcool, femei etc.” In casa ei, Ioana citi raspunsul din scrisoarea adresata ei: „Ati castigat! Sunteti un om de o mare virtute. Ati devenit frumoasa de timpuriu, si ati ramas tanara pentru mult timp de-acum inainte. Caracterul dumneavoastra puternic a pus in valoare virtutea, si ati fost aleasa drept cea mai frumoasa persoana de catre juriu. Felicitari!” Si, ca orice castigator, te intrebi firesc: unde e premiul? Cand se uita pe plic, vazu adresa expeditorului: student Andrei C., Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Teologie. Dezamagiti, Ioana si Mircea au ajuns la aceeasi concluzie: n-au fost decat niste cobai, folositi pentru evaluarea unui student la o anume tematica de seminar.