POTIRUL ADEVÃRAT

Am murit. Și nu puteam să spun nimănui. Cum să spui: am murit. Este o stare originala. Stai pe pat, cu mâinile încrucișate, și aștepți. Nu mi se leagă nici un gând. Nu am nici o plăcere. Visez, sau mă mută gândurile, de pe un pat pe altul. Sînt mort de-a binelea. Ce să fac? Cu ce să mă ocup? Mai am, la drept vorbind, o singură speranță. Să ajung până la Dumnezeu. Să îi spun că îmi este rău. Că sunt mort. Să facă ceva cu mine. Să mă dez-morțească.
Am așteptat, ca pe jar, până duminică. Duminica, m-am spălat, m-am îmbrăcat, așa, mort, și am plecat la biserică. Am stat ca pe ghimpi, ca și acasă, până când preotul a ieșit din altar cu potirul în care se aflau sfintele taine: trupul și sângele lui Iisus. Preotul a trecut pe lângă mine. Eram mort și îngenuncheat. M-a atins cu potirul pe cap. Și – în aceeași clipă – am înviat. Atingerea aceea m-a făcut să tresar. M-a înviorat. Am ieșit din biserică, după ce s-a terminat slujba, viu. Mai viu decât eram înainte de a muri. Și când mă gândesc că aveam doar 43 de ani. Murisem de tânăr. Cum să vă explic, când mori, nu mai ai chef de nimic. Dar de nimic, nimic. Nu îți mai place nimic. Mulți zic că timpul nu mai exista. Aiurea. Timpul trece cumplit de greu. Ești pur și simplu mort. Ca și cum ai fi putred de viu. Nu te mai satură nimic. Nici măcar moartea.
Înviasem. În săptămâna care a urmat am avut o bună dispoziție de lucru la serviciu. Toate mi-au mers din plin. Am scris chiar și trei proze. Redactorul unei reviste de prestigiu mi-a reținut prozele pentru publicare. Lucrurile mergeau bine. Pentru ca, la doar două săptămâni după, să îmi dau seama că începusem să mor iar. Aproape insesizabil. Fără sa îmi dau seama. Primisem o temă la serviciu care mi se părea grea. Foarte grea. Chiar foarte grea. Deși nu era chiar așa. Îmi era frică. Parcă muream de grija temei. Îmi era teamă. Începusem să am transpirații reci. Muream pe picioare, de grija temei viitoare.
Din nou, m-am spălat, m-am îmbrăcat, și, deși mort aproape, am mers la biserică. Am îngenuncheat. Preotul a ieșit, cu o măicuță cu o lumânare înflorată, din altar, cu potirul cu sfintele taine în mâna dreaptă. Am îngenuncheat. Și, ca pe fiecare om din biserica, preotul m-a atins ușor, ușor de tot, cu potirul pe cap. În acel moment, parcă țeasta mea, craniul, a suferit o imperceptibilă mișcare de rotație. Cineva, nevăzut, mi-a răsucit țeasta, așa cum ai învârti un ceas cu o cheiță. M-am înviorat. Frica, teama, moartea, s-au risipit ca un fum. Din clipa aceea, chiar. Preotul a intrat cu potirul în altar, eu m-am ridicat, atat de liber, de fericit, de îndepărtat oricărei griji. Eram stăpân pe mine. Eram sigur că voi reuși. Că voi realiza la serviciu tema care îmi fusese dată. Care – de această dată – așa cum înainte de a muri, îmi părea grea, acum, după atingerea potirului, îmi părea ușoară. Atât de ușoară.
Am lucrat, viu, o săptămână întreagă. Am lucrat senin și bine. Am finalizat lucrarea care m-a speriat. Am facut danii. Am cumpărat două pãturi. Voiam să le duc acasă. Vânzătoarea îmi găsise perechea primei, ca și culoare, după ce a căutat o săptămână în magazie. Dar, în cele din urmă, cea de-a doua pătură am dus-o preotului. Drept mulțumire pentru toate momentele mele de cumpănă în care a fost alături de mine. Pentru toate momentele în care murisem, și potirul cu sfintele taine m-a înviat. Am făcut pomeni la săraci. Pantofi, alimente, haine, bani. Soția a fost alături de mine. Ea mi le-a ales din grămada de haine și pantofi purtați.
Eram viu. Și atât de fericit că trăiesc. Nu numai pentru mine. Mai erau și alții, cunoscuți și necunoscuți, pentru care trăiam. Cărora le mulțumeam pentru bucuria de a trăi. Pentru mine, ai mei, și pentru ei.
Am mers duminica trecută din nou la biserică. Timpul trecea greu. Chinuitor de greu. Puteam să mor, îmi spuneam, în orice clipă. Sau chiar timpul, odată cu mine, murea. Dar mă rugam să rămân acolo. În biserică. Până când preotul va trece cu potirul, măcar. Și aș fi dorit atât de mult să mă atingă. Preotul a trecut pe lângă mine, și mi-a atins capul, așa cum a atins capul fiecărui om din biserică. Atunci, prin inima mea a trecut un fir cald. Inima mea era atât de caldă. Și curgea prin mine. Acolo, în piept. În stânga. Preotul a intrat în altar. Voiam să rămân până la capăt, dar, în cele din urmă, am cedat locul pe scaun unui bătrân, socrul preotului, care rămăsese, fragil, în picioare.
Știu că voi muri. Atât de ușor. De atâtea ori. Mai știu că ori de câte ori voi fi mort, mă voi ridica, și voi intra în biserică. Așteptând ca preotul să mă atingă cu potirul adevărat. Am vrut să scriu: cu potirul fermecat. Dar nu ar fi fost adevărat. Viața ți-o înapoiază numai Iisus Hristos. Care este Cale. Și Adevăr. Și Viață. Intrarea în biserică este atât de liberă. Trebuie doar să mă rog să rezist, așa, mort, până la capăt. Și voi fi înviat. Nu mai este o părere, este o multiplă trăire personală. Cred în înviere. Am scris aici despre ea. Este deja o experiență personală, pe care o împărtășesc și altora, care, asemenea mie, fără să-și fi dat măcar seama, atât de senini, neștiutori, și împăcat, au decedat.

29 martie 2004