SUNET DE VIOARA – CAND AI SA SPUI, SA SPUI DA
[…]
Totul a decurs in favoarea mea, insa aproape uitasem scopul venirii mele. Tatal sau era pe moarte, iar mie imi ardea de povesti de dragoste nemuritoare.
Nu puteam sa il refuz, acum cand vedeam ca a pus toata increderea in sine, tot curajul sau in aceasta intrebare. Imi era frica acum de o relatie, cand era pe punctul de a se infiripa ceva intre noi, ceva mai mult decat simteam in sufletul nostru.
‘ – Sunt la fel de confuza ca si tine. Am vrut candva sa te urasc. Nu am putut. Gandul imi era mereu plecat cu tine, sufletul la fel. Inima-mi batea doar ca sa ma mai tina in viata cand ai plecat. Acum ca te am langa mine nu pot decat sa…’. Aici am pastrat misterul care era pe cale de a fi spulberat.
‘ – Sa…’, m-a indemnat parca dand inapoi, pierzandu-si curajul.
‘ – Sa accept. Asta vroiam sa spun. Sa accept provocarea de a iubi.’
Raspunsul a patruns in el ca o raza de lumina binefacatoare, caci m-a luat in brate, m-a strans la pieptul sau, in care inima batea cu viteza luminii, parca dorind sa se asigure ca voi fi doar a lui si ca nu ne vom desparti niciodata. Simteam tremurul care ma cuprindea, emotia care nu putea fi stapanita. Pluteam spre infinitul la care visasem de atatea ori. Fiecare bucatica din mine lua parte la aceasta imbratisare sincera, pura, care promitea iubire. Fiecare secunda era o clipa de visare, placuta, misterioasa, care astepta sa o preceada alta mai intensa, mai fructuoasa.
Eram la inceputul nostru, nu numai ca si cuplu, ci si ca persoane. Eram pe punctul de a renunta la toata negura vietii, de a aprinde faclia eternitatii, de a ne innoi ca dupa prima impartasanie a Bisericii.
Plini de sperante, paseam prin aceasta imbratisare in lumea noastra, in ceea ce urma sa realizam impreuna – fundamentul tuturor timpurilor. Lui Anton nu ii mai lipsea increderea, iar eu nu mai traiam din trecut, nu mai traiam intr-un prezent al amintirilor. Ne completam intr-atat de bine incat perfectiunea noastra eram chiar noi. Daca odata, ceea ce unul accepta, celalalt respingea, acum acceptam sau respingeam amandoi, acordul comun venind mai usor decat s-ar fi asteptat cineva vreodata. Eram doi, iar acest doi suna in urechile noastre ca o rugaciune catre cer, in speranta ca visul nu se va termina aici, pe pamant.
Cand buzele noastre s-au intalnit pentru prima data, au decis sa fie amintirea unui sarut de neuitat. Cele doua firi s-au contopit sub semnul compactului, intr-un singur suflet, o singura gandire. Dincolo de acesta era un vid complet, nimic care sa mai conteze. Doar fluturasii isi mai faceau de cap. Pe ei nu aveam sa ii opresc mult timp de aici inainte. Poate din precautie nu spun ca tindeau spre vesnicie, insa fluturasii abia nascuti din dorinta de a iubi si de a fi iubit, nu dadeau semne de oboseala. Intareau convingerile noastre, potrivit carora suntem facuti unul pentru celalalt. Suntem acea jumatate pierduta la nastere, care s-a regasit abia acum. Daca intregul a fost separat intr-un el si o ea, dragostea noastra avea sa fie magnetul care chema cele doua suflete sa se uneasca spre a orbi cu stralucirea lor intunericul in care au stat atata timp.
Toate ranile noastre erau vindecate, toate grijile spulberate, traiam acelasi vis amandoi, eram pentru prima data fermecati unul de celalalt. Aceasta apropiere rupsese barierele oricarei taceri, trecuse dincolo de personalitatea noastra, se adancise intr-un ocean pur, de dragoste nebuneasca. Acum inotam in elixirul iubirii, ca un olimpic care-si cunoaste telul, iar telul nostru era sa ne imbatam cu farmecul placerii.
[…]