SUNET DE VIOARA – ADEVARUL

[…]
S-a supus tonului meu aspru, care vroia sa-I spuna ‘Mars!’, si a plecat. A plecat spre un nou inceput cu o privire trista, vrand parca sa dea timpul inapoi, sa ma scuteasca de aceasta suferinta absurda. Totusi, nu-mi impartasea sentimentele, stia ca ceea ce a spus a fost spre binele meu. Poate sis pre binele lui. Eram profund ranita. Eroul meu de o viata devenise intr-o clipa un ratacitor. Un delicvent. Nu ma puteam impaca cu acest gand. Era prea salbatic.
Pentru prima data in acea primavara varsam lacrimi de furie. Simteam un amar in suflet si nu puteam sa ma resemnez cu gandul ca Anton e cel care m-a luminat in teoriile mele despre perfectiune. Puteam sa plang, si o faceam, insa cu cat plangeam mai mult imi dadeam seama ca a avut dreptate. Si totusi il compatimeam pe acest Anton care a indraznit sa strice armonia universului meu. Nu el era cel care a stat si a privit in timp ce sora lui si cel mai bun prieten decadeau? Il doream vinovat, mai vinovat decat Vali, condamnat la sentinta suprema. Eram nedreapta cu el, cu mine insami, ma minteam, insa era tot ce puteam sa fac in acel moment de deznadejde.
Mirosul trandafirilor ma apasa ingrozitor. Ma facea sa-mi doresc a arde intreaga curte veche, poate chiar intreg domeniul. Nu vroiam decat amintiri, nimic prezent, nimic care sa ma faca sa sufar. Nu stiam insa, ca amintirile sunt cele mai dureroase, sunt cele care persista. Aveam sa aflu intr-un mod in care nu mi-as fi dorit vreodata sa aflu.
[…]