Intr-o padurice, peste un parau de munte, era un podet de lemn, locul unde de obicei se intalneau doi ingeri pentru a glasui. Ei aveau materialitatea aerului, respirau credinta si cunosteau revelat, prin gratie divina. Cei doi veneau intotdeauna noaptea pe pod sa isi traga sufletul, dupa ce toata ziua avusesera de lucru cu persoanele arondate. Obisnuiau sa se intalneasca acolo doar sa-si analizeze reciproc adancurile, sa se echilibreze cu energia celuilalt, dar, in seara aceea, era altfel: ingerul mai tanar, asezat pe partea dreapta a podului, avea chef de vorba:
-Ce sa fac cu omul meu, caci reflecteaza in continuare numai in litere si in petece de transcendenta?
-Ai grija, omul a fost creat “sa biruie tarana”, destinul omului este sa-si ridice privirile la cer, in sensul de a aspira tot mai sus, de a avea idealuri mai inalte decat cele simple, lumesti. Numai omului i-a fost data pozitia verticala pentru a privi la cer, si a-l contempla. Omul este partea cea mai de pret a lumii.
La auzul raspunsului ingerului experimentat, padurea si pietrele taceau, era o stare in care parea ca fenomenele lumii exterioare sunt zamislite de cele ale lumii interioare. Ingerul novice stia deja ca muritorului nu ii era dat mai nimic, fara ca el sa nu plateasca in viitorul imediat. Invatase si faptul ca oglinda omului putea fi privita cu fata in jos, in timp ce scara lungă a lui Iacob nu putea fi decat o alegere: un cer senin, pentru care era obligatorie lupta, sau un simplu fund de mare, de care omul se temea.
-Dar ce sa ma fac cu omul meu, pentru ca ii simt acea forma particulara a tragicului uman, si anume, tragicul fericirii, – fericirea vinovata. E fericit in literele sale si crede ca a atins „suprema buna stare a vietii”, are ratiune de nebun. El cunoaste acea “demasura” sau hybris-ul, cum ii zice Solon, adica simte in el dorinta mai multului. Mi-e teama ca de-atata siguranta sa nu i se reverse vreun blestem, si-mi va fi foarte greu sa lupt apoi!
-De creat doar Dumnezeu creeaza, iar omul imita. Oamenii ce gandesc in transcendent se impart in doua: unii care cauta si nu gasesc niciodata fericirea, altii care o gasesc si nu-s multumiti. Dar putini dintre ei incearca sa-si condamne trecutul, sa-si imbunatateasca prezentul, si sa se teama de viitor...
-Eu cred ca omul meu nu poate fi dus vreodata pana la capat, in el vad cu luciditate ca este o taina intr-o taina si mai mare. Sunt momente cand se simte strain sine insusi, si cu ce pot sa-l ajut? Traieste, dupa Heidegger, absoarbe nelinistea perspectivei neantului zilnic.
- Ingere novice, invata-l sa traiasca murind absolut in fiecare zi. Arata-i sus steaua eliberată, steaua ce danseaza pentru el! Condu-l pe calea gradinii esentelor eterne pana ce zorii de aur ii vor sparge infinit secunda. Creeaza-i cerul launtric, pentru ca daca nu-l va avea niciodata nu-l va gazdui pe Dumnezeu. In acel cer launtric, menirea ta de inger e sa-i dai vestile Domnului!
La auzul acestor vorbe profunde, tanarul inger pleca smerit. Ii era limpede ca performanta solitara e o utopie. In plus, si-a dat seama de realitatea vaga, saracacioasa a omului pe “umarul” caruia trebuia sa revina. Isi daduse seama ce eforturi mari trebuie sa faca sa-l determine pe partenerul sau de drum sa nu mai fie napadit de inertii, diletantisme, confuzii si dezordini greu de transformat. Metafizica omului sau era un muzeu in care Creatorul ruginea zilnic. Desi ingerul novice parea ca si-a insusit lectia sau “legile”, dupa cateva minute s-a intors la celalalt inger, nedumerit, pentru a-i lansa o ultima intrebare:
-Si, in final, ... ce sa ii spun aluia de jos despre Dumnezeu?