*Proza poematica


Lumina pura, fara uitare si continut, imi scalda constiinta si-mi umple fiinta cu inceputuri. Nimic nu face umbra ochilor sa fie uriasa, decat o lumina tinuta in inima. In exercitiul meu de existenta am tot cautat, si iata am gasit femeia-lumina! Ii pastrez acest "nume", pentru ca lumina ei a rasarit din piatra ca si ceata care se ridica deasupra unui lac.
Ea are o lumina nedefinita. Sa fie albastruie, sa fie violet? Nu, nu e nicidecum Focul Sfant din Ierusalim care apare o data pe an si numai de Pastele ortodox!... Focul ei apare zilnic, e acea lumina a unor semne din taina netimpului ce racoreste barbatului duhul si coasta sa lipsa.
Bajbai precum cartita, scormonind in latrina existentei femeii. Dispare si iar o astept, se-nalta si se pierde abrupt. Doresc sa fiu lampadofor, sa fac direct saltul in strucura ei infinita. Cum ochiul muzical doarme in femeia-lumina, as lasa-o pe apa mea rosie sa-mi scrie, cu talpa spiritului ei sfant, ce nu s-a scris niciodata pana acum: „Sonata pasilor pe apa. Si-apoi, astept cuminte sa ating absenta lumii.
Recunosc ca in starea de carne ne stim doar cu o parte din noi, si-s nevoit sa-i soptesc femeii-lumina: ”Mai stai! Inca n-am furat nici o ora cu tine si n-am pus niciuna deoparte. Te vreau in toata maretia inceputurilor, pasiunea sa-nvinga ratiunea. O, minunata necesitate, te blestem ca niciodata umbra privirilor mele sa nu dispara din sufletul tau de femeie!... Si mai vreau sa-ti imbratisez incet lumina, sa nu o frang!”
De-acum inainte, soarele va ramane un centru luminos oarecare, lumina ei infipta adanc in mine intarziind sa se mai intoarca la ingeri!