Avea momente când se simțea vinovat pentru toate, nu numai pentru greșelile sale sau pentru proastele stări ale Emmei Lia dar și pentru tot ce nu ieșea bine în jurul său- crizele de nervi ale Maurei Laura, scrântelile diverșilor săi șefi- din care Leunucă nu era chiar cel mai scrântit, supărările multelor sale mătuși. Și atunci îi reveneau și mai accentuat propriile complexe de inferioritate, faptul că era urât, gras, prost; îmbrăcămintea lui jenantă chiar și pentru cele mai nepretențioase persoane- și însuși el, el era un motiv de jenă.
Trebuia să fie vinovat, trebuia să fie cineva vinovat. Și cine putea fi ? Emma Lia ? O doamne. Era mult prea frumoasă. Singurul vinovat era el cu mintea lui de prost și cu plăcerile obscene și perverse, cum ar fi aceea de a mânca zahăr cu lingurița…
Știa că Dumnezeu, acolo sus trebuia să fie extrem de mânios – extrem de mânios și se întreba de ce nu-l ia…de ce nu îl duce, de ce nu îl pedepsește…sau poate că pur și simpla sa existență era o pedeapsă suficientă- “crima este un lucru relativ- la fel ca și răsplata sa…” așa cum îi subliniase odată popa Batiscaf pe când era bine dispus- “ce înseamnă crimă ? cu toți greșim și dragă tinere ai norocul să fii colocatarul unei credințe extrem de …binevoitoare față de greșeli”. Ceea ce, evident nu era adevărat. Știa că popa Batiscaf nu este decât un foarte priceput agent de poliție divină care întinde nada pentru a prinde în plasă păcatele cele mari care trebuiau să vină, încetul cu încetul- nu era deștept, nu era frumos- toți banii lui- și mai rău decât atât-banii altora- îi tocase cu Emma Lia.
Știa că era vinovat- trebuia să fie vinovat. Și atunci, singurul refugiu era dulapul de sub scară unde dădea apă la șoricei.