agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-03-03 | |
Te topești latent. Devii de-a dreptul evanescent. Ceva te biciuie: de unde atâta căldură? Blocurile, care până nu demult înnegreau agitația subită din jur, fumegă. Telefoane ce sună insistent, nelăsând nici o clipă de reculegere, câini cu limba de-un cot, scoasă delicios afară, pungi de plastic ce-și pierd culoarea fără să le pese, sandale cu tocuri tocite de la prea multă informație, plete suflate de aerul fals al aparatelor de climă, reduceri incitante la cele mai colorate magazine: vară urbană, crescută de-o dată cu asfaltul. Din când in când, zidul istoricului azil se mai sfarmă, lăsând teren rătăciților ce supraviețuiesc doar cu doza letală, dar mai ales cotidiană de grafitti.
Unicul sunet care te duce cu gândul puțin mai departe de gradele ce atârnă haios pe termometrul improvizat pe lentilele ochelarilor de soare, ce obligatoriu sunt în ton cu „culorile sezonului”... Șocant, dar nimeni nu ia ochelari gri, deși s-ar asorta atât de bine cu trotuarul împuns de cojile semințelor de floarea-soarelui. Rareori, poți auzi și un copil plictisit, care pocnește monoton și extrem de regulat niște baloane multicolore, „nelipicioase”, în fața morgii de gunoaie. Nu mai e mult până să adormi in așteptarea care întârzie să apară; mai sunt doar șase secunde până la izbăvire. Claxoanele vor urla polifonic, înghețatele luate de trecătorii lacomi vor zugrăvi caldarâmul, revistele cosmopolite nu vor mai fi buchisite cu aceeași manie, porumbeii pierduți în vreo arteziană îmbâcsită de buruieni primitivi, pepeni zdrobiți, parcă „furați” de la orele interminabile de disecție si roiți în jur de muște bârfitoare, mirosind în continuu a sânge vor sta ca și bătuți în cuie, inscripțiile de pe firme vor fi umbrite de arborii care mai rezistă torturii, iar băncile lucrate cu migală se vor dori libere. O singură sutime de secundă și ziua se termină cu un câștig de cauză pentru toți: Regina Macadamului se leagănă, în pași de vals, de-a lungul părții ultra-centrale a urbei. Nu ține această defilare (sau fofilare, cum sună mai aproape de certitudine) locul anticei ambrozii? Nu te satisface printr-o singură deplasare mondenă a gambei? Nu trebuie să fie crâmpei de rușine într-un astfel de cuib fumuriu. Din nou poartă „ce e la modă”, de la agrafa stabilită in părul tuns „ca la Paris—orașul plăcerilor” (vorba vine), până la pantalonii ce n-au curajul să iasă din șablonul revistelor „la modă, cu și despre modă”.
M... odă? Tot atât de simplu am putea spune M... oft, M... orfină, M... odel, M... onden, M... oarte, M... acadam. De ce? Oare nu e doar un moft, o morfină a adevăratei eleganțe, care face dintr-un model cât de cât monden un M... otiv al unei alte adepte de a-și privi moartea pe macadam? Proiecția pe care o vezi e prea distorsionată; și-a uitat reala origine în momentul când a avut îndrăzneața idee de a ieși pe stradă. Poate a „studiat” tradiționala revistă, a văzut cuvântul „clișeu”, și i-a plăcut. Mult prea mult, asa că a dorit din toate vertebrele ei de ideal feminin să fie mama adoptivă a uneia din ele. Ei, partea mai puțin gri a lucrurilor: am scăpat de un clișeu orfan. De acum înainte va fi foarte ușor: vezi Regina, îți amintești clișeul; auzi clișeul, îi cauți disperat stăpâna.
Știi încotro se îndreaptă iubita șoselelor? E părtașă la o iubire incendiară de mai bine de o vară. Își dăruiește dragostea unui exilat în întuneric. El e osândit, mai mult ca sigur, să-și petreacă viața în oaze pline de mister, care se găsesc de obicei în ultima stație a traseului Reginei. Ce contează? El este Regele ei și pe El îl poate droga instantaneu cu traiul ei comun, El răbdând în întuneric; rabdă, fără să-l înfurie că Ea nu va fi niciodată anima Lui, după care tânjește confuz de când Ea i-a urat „vise pufoase”. Și... grăbitul care tremura vorbind interesat la telefon, sau lacomul care înfuleca înghețata omorâtă încet-încet de soare spune același lucru: „... Căldura trebuie să fie de vină!!!...” Mai demult, nu era atâta căldură. Răcoarea oglindea mulțimea din crochiu într-o nuanță străvezie, alături de bombonelele expirate, risipite în mijlocul artezienei. Nu vedeai decât tricouri terifiate de imprimeuri, tramvaie care o luau razna pe șinele gemene și nedespărțite, afișe cu minuni practicate la minut, amatori de frânturi din melodii orientale, transpuse în dialectele patriei, fețe desprinse ca dintr-un caleidoscop, turle de biserici incălzite de cântecele unor păsări silite să zboare. Urmam eu pe generic: voiam să mă eliberez de normal; tot ce invocam era absurd și neobișnuit. Pentru că nici nu pot număra ocaziile în care am vrut să-L văd. Să deochi cu o vrajă sărită parcă de pe un afiș pătat acum cu înghețată un Personaj fără... replică. Știu că o are întotdeauna în buzunarul chinuit al blugilor schimbători- când azur, când beznă- dar face abstracție de ea. Ca să fim „la modă”, ne-am fi omorât toate textele minuțios redactate în viscere cu un „Ciao!” rostit cu jumătate de gură, dar suflet plin. Da... Regina și Regele nu pățesc asta niciodată: atunci, demult, chiar El voia să binecuvânteze eterna lor „pețitoare”-asfaltul, ce fierbe ca un călcător- cu o jertfă fragedă: a apucat brusc degetele care altădată îi formau numărul de telefon pe „ultimul tip de mobil”, acum fără să le sărute, și a sărit orbește în fața unui dric. Poate peste doar șase secunde, totul se putea reflecta într-un stacojiu fierbinte. Nu a fost așa: acum, cei doi râd de câinii crescuți să ducă jugul stăpânilor, de altfel mizericordioși, sau de șoferii care seamănă mai degrabă cu niște saci găuriți de neuroni dornici să se regenereze. Ce fel de „romanță” e cea dintre mine și Personaj? Oare ce ne-a unit? O noapte în care privirile lui aruncate asupră-mi îmi păreau lame ce rânjeau sclipitor? Un gest ce poate a răsărit doar într-o văgăună din mine? Un refren care blochează orice alt sunet? O joacă ce abia așteaptă sfârșitul? O probă a unui început nesigur? O amintire? Nu e nimic concret; tot ce ar putea să fie al nostru e imposibil de atins, ca și... acel aer neverosimil pe care îl simți în orice magazin „la modă”, mai nou... Regii au un asfalt, chiar dacă Regele nu vede niciodată decupajele suflate de vânt în cele mai bizare părți ale lui; noi avem puțin mai mult ca un mic nimic... Visez cu acești tirani ori de câte ori respir greu în căldura camerei. Deja îi pot chema, să-mi fie talismane. Da... încărcate atât cu raze, cât și cu amurg. Când voi putea vedea, pe vreo potecă lăturalnică, un actor, un Personaj pregătit să-și seducă partenera cu o replică improvizată, dar... sinceră? Nu poate fi tardiv: mai am doar să trec prin aroma hilară a cozonacilor copți în miez de cuptor, să citesc înjurături pe buze rujate până la refuz, să catapultez toate algele obraznice ce se preling pe mine, să plâng pe un pod și să-mi abandonez lacrimile în râu, să desenez figurine amorfe pe asfalt, și să ascult o romanță... Până atunci, stau pitită după o statuie și pândesc cum Regina se fardează timid, gândindu-se că plămâniul pe care azi îl poartă Regele nu îl avantajează deloc, în timp ce El îi împărtășește conținutul ultimului poem filosofic, „citit” cu degetele tremurânde, în urâtul clipelor de căldură... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate