Albeața pernei e întunecată de suvițele-ți negre, încolăcite inele de logodnă imaginare, zale împrăștiate dintr-un lanț mătăsos cu care îmi legi amintirile.
Lumina indirectă și neconvingătoare a unui bec de pe stâlpul din stradă creionează umbrele atât de vag, încât nuanțele nu se lasă identificate.
Intinsă alături de mine, plutești pe undele somnului spre o nouă dimineață.
Iți privesc cupolele pleoapelor cum se zbat în cutremure de vise al căror înțeles nu-l voi afla niciodată. Căldura respirației ți-o simt pe față și inspir moleculele de aer ce s-au încălzit în trupul tău, încercând să absorb odată cu ele sufletul, puterea și chiar inerția inconștientă a somnului tău.
Doamne, cât îmi ești de dragă….
Conturul unui Stradivarius incandescent îmi arde palma cu flăcări de dorinți decantate de reziduuri carnale. Doar gândurile îmi sunt înăbușite, uneori, de atenția simțurilor și se lasă îngropate de faldurile instinctelor ce nu și-au civilizat muchiile odată cu alfabetizarea inteligenței.
Emoțiile decorticate de pojghița protectoare, acumulată în anii despărțirii, dor, ca un dinte pilit brusc până la nerv. Rugina de pe trecut se descojește și “vestejite” sentimente se zbat între pereții pieptului, cu vitalitatea unor ploi de primavară a căror erupții le credeam de mult uitate.
Cioburile se recheamă din nou în forme de vaze, ofilite petale se înalță înapoi în corole ca în filmele proiectate a revers, totul recăpătându-și prospețimea culorilor originale.
Mă las purtat de vârtejurile acestor trăiri renăscute în noile coordonate temporale, în multiple dimensiuni.
Imi deschid porțile simțurilor prin care tu năvălești în mine, vijelios, tulburând ordini și schimbând structuri.
Las genele să-ți cartografieze fața, iar pielea obrajilor să memoreze rotunjimi. Las buzele să guste sarea uscata a lacrimilor și să simtă tandrețea dinților. Las gândurile să adoarmă sfios în căușul claviculei, brațele să învețe curbe domoale, iar palmele să topească în matrițe concave sânii tăi. Aroma pielii o inhalez fascinat și ascult șopotul regulat al inimii ce se zbate în colivia pieptului.
Nu las să evadeze nici o vibrație, nici să se evapore vreo impresie. E o concentrare conștientă, căci amintirile își încălzesc deja cuptoarele în care își vor arde tăblițele de lut.
…și plecarea e atât de aproape
…cenușa...
Mă simt extenuat, ca o vioară după un concert de Paganini - dacă se poate imagina așa ceva, și se poate. Corzi de atenție atât de întinse, că aproape nu mai vibrează, țiuie note alterate. Dar încerc, încerc.
Nopțile acestea sunt nopțile mele, și orele se preling din cadranul ceasului de perete peste trupurile noastre revărsate în pustiul sidefiu al cearcefurilor, calme și constante, lăsându-ne doar cu amintirea trecerii lor.
Un cer scurs printre crăpături de nor colorează fereastra în albastru. Inefabilul se defoliază în colțuri și dispare.
Deșteptătorul, cu uruitul unui început de lume, sparge liniștea în cercuri de aer tremurătoare. Îl pescuiești cu degete somnoroase și-l înăbuși, apoi, văzându-mă treaz, mă întrebi cu ochii mijiți ”ai dormit bine?”
In loc de răspuns, te sărut de bună dimineața.