In cafenea se tacea filozofic. La masa dinspre parc, un barbat amesteca vinul, cafeaua si cerul mahnit. Era un fel de plimbare cu vazul prin fereastra pe care se preling ploile ce n-au fost si care si-au gasit chiar atunci sa cada grele... Incepuse joaca de-a metamorfozele in idei ale naturii. Frunzele sortite erau purtate pana dincolo de granita vremii, trezind linistea baltii din mijlocul parcului. Portul din ochiul uimit s-ar fi lipit de frunza calatoare.
Melodia ploii si rasfoitul vantului il cuprindeau pe-acel om pe dinauntru si ii dezvaluiau sanii clepsidrei, cu vene cu tot. Stia ca nervul sanatos ce impinge mersul clipei nu e boala, ca in ecuatia ploilor timpul de obicei ramane in urma, dar precaut sa nu ne lase sa depasim limita sacra. Ochiul fin al privitorului descoperea ca totul e acumulat in ploaie, dar nimic nu-i lipseste.
Se mai intarziase cu niste picuri, si-atat! Adormirile ploii desavarseau lumina. Nimeni nu intreba, nimeni nu astepta raspuns. Cine sa fi rasturnat sensul celor vazute, cine sa fi descurcat punctele de la marginea ploii? Si cata culoare a existat in acea stingere a trupului ploii! Apa s-a scurs in locuiri; patimile, iubirea, trecusera deja in uitare, ca o plutire. Prin fereastra ranilor nu se vindea lumina, te invaluiai neumbrit. Nimeni din cafenea nu stia cine mai era, cu cine-si impartea masa, viata...
Dupa ce vietuise cu duhul intors spre alta lume, ca o faclie, barbatul si-a indreptat privirea spre persoanele de la celelalte mese. Zambete amare scaldate-n neputinta. Reintoarceri la originile universurile lor reale. Intr-adevar, si acele zambete traisera intensitatea frumoasa a ploii. Pareri de rau se puteau citi peste tot in cafenea. Lacomi le-au ramas ochii dupa ploaie!