Mi-am ales rochia roșie. Singura din garderobă, care mă făcea să arăt senzual. Era seara cea mare. Soțul meu, împlinea venerabila vârstă de cincizece de ani. Eu eram încă tânără. Pletele îmi erau la fel de negre ca în ziua în care m-am născut, ochii de un albastru proeminent, iar fața rotundă, ca un măr.
Îmi făceam ultimile retușuri, când am auzit telefonul sunând. Inițial am vrut să nu răspund, dar soneria se auzea grav. Am ridicat receptorul. La căpatul celălalt era o voce masculină, disperată. A încercat să îmi spună ceva, dar nu am înțeles nimic, mi-am dat seama că era destul de speriat, sau doar agitat. Mi-am văzut de treabă, gândindu-mă că a fost o greșeală.
Cerasela, fata în casă, a intrat ușor în cameră. De fiecare dată când aveam un eveniment important, ea mă ajuta să mă pieptăn. Era mai bună ca coafeză, decât ca fată în casă. Nu de puține ori a spart porțelanurile scumpe din Egipt, sau paharele din Italia. Și cu toate astea, eram legată de ea, nu știu prin ce putere. Fără să scoată un cuvânt a început să îmi aranjeze părul. O coafură inexplicabilă, dar foarte reușită, s-a ridicat deasupra frunții. Apoi mi-a aranjat rochia și mi-a făcut ultimile retușuri. Arătam ca la optisprezece ani, mă admiram în tăcere. Întotdeauna am fost cea mai frumoasă, fără modestie. Nimeni nu mi-a egalat vreodată frumusețea copilărească, și totuși, clasică.
Soțul meu se agita pe lângă ușă. Eram în întârziere. Cu toții ne așteptau la restaurantul luxos din colțul străzii. Am ieșit grăbită.
În față mi-a apărut un bărbat îmbătrânit, de prea multă muncă. Niciodată nu l-am văzut mai bătrân. Părul alb, ca spuma laptelui, cearcănele adânci, și ridurile proeminente. Când mi-a zâmbit, am descoperit o dantură stricată, și niște buze palide, ca de ceară.
Mi-a întins mâna. Era atât de rece:
- Þi-e frig, l-am întrebat?
- Nu, a spus el schițând un zâmbet grotesc.
Când am ieșit din casă am auzit telefonul sunând. Gândul că ar fi aceași voce disperată m-a cutremurat, dar nu m-am întors să răspund, trebuia să ajungem la petrecere.
Strada era pustie, iar liniștea demonică. Într-un minut am fost în fața restaurantului, frumos luminat. Câteva zeci de persoane ne așteptau. Cadouri peste cadouri, felicitări, nebunie, într-un cuvânt. Am uitat să menționez că soțul meu, Emil Popescu, era un magnat al petrolului. Cred că din acest motiv m-am și căsătorit cu el, altfel nu mi-aș putea explica, nici măcar mie.
Petrecerea decurgea normal. Discuții, dansuri, râsete zgomotoase. Mă simțeam bine. Eram în centrul atenției, ca de obicei, iar asta mă făcea să fiu stăpână pe mine. Înainte de ora zero, ni s-a mai alăturat o pereche. Nu îi cunoșteam, nu îi mai văzusem până atunci.
El, un bărbat frumos, înalt, bine făcut. Cu ochii negrii, ca noaptea fără stele, părul castaniu, și pielea albă ca laptele. Ea, de două ori mai frumoasă, ca orice femeie pe care am văzut-o până atunci. Blondă, cu ochii verzi, și piele fină. Rochia, identică cu a mea, îi venea ca turnată. Aveam impresia că este o fantezie, că nu există. Cu toții și-au îndreptat privirea spre cuplu misterios.
O gelozie nebunească m-a cuprins. Cine era ea, să-mi i-a admirația tuturor? Am simțit cum sângele mi se răcește, aș fi vrut să o omor.
Emil mi-a făcut semn să mă apropii:
- Ei sunt, cuplu din Italia. Cei cu care fac afaceri de o lună și ceva, mi-a spus impresionat. Ea, e Chiara, iar el Andreea.
Am întins mâna și m-am prezentat, încercând să schițez un zâmbet primitor:
- Ioana!
Femeia avea mâinile înghețate. În lumina sumbră, fața ei păre putredă. Am alungat acea imagine, probail că așa îmi doream să arate. Nu înțelegeam de ce toată lumea este atât de rece. Doar eram în mijlocul lui iulie.
Bărbatul m-a privit disperat. Parcă încerca să îmi spună ceva. Mi-am retras privirea, simțind că roșesc. Emil le vorbea despre petrol, doar asta știa. Discuțiile cu el se rezumau la petrol. Alte subiecte nu mai avea. Încet, încet, Emil și Chiara s-au îndepărtat, lăsându-mă singură cu Andreea.
Bărbatul m-a tras de mână, într-un colț întunecat al camerei. Inima îmi bătaea cu putere, nu știam ce dorește de la mine. Putea să fie un nebun, sau mai știu eu ce? Mi-a pus mâna pe buze, și a șoptit:
- Eu te-am sunat! Nu trebuia să vii, am încercat să te avertizez. Pleacă! Te rog, pleacă!
Am simțit cum ochii îmi ies din orbite. Nu înțelegeam nimic, iar glasul lui era atât de grav. Mă speria, dar în același timp, mă captiva. Am încercat să par calmă, dar vocea îmi tremura:
- Ce vrei să spui? Ești cumva nebun?
- Poți să crezi ce vrei, numai pleacă!
A dispărut de lângă mine, cu o viteză uimitoare. Era lângă soția lui. Încerca să zâmbească, dar nu prea îi ieșea. Se vedea că e crispat, speriat. Nu înțelegeam nimic.
Am hotărât, totuși, să mă strecor afară. Nu îmi mai păsa de nimeni, de Emil sau de invitați. Bărbatul acela încerca să mă avertizeze. Mai erau câteva minute până la miezul nopții.
O teamă nebănuită a pus stăpânire pe sufletul meu. Mâinile acelea reci, buzele ca ceara, fața femeii. Toate astea mi se derulau în minte, ca un film prost.
Cu un minut înainte de ora zero am ieșit. Lumina s-a stins în urma mea. Am rămas paralizată, timp de câteva minute. Nu s-a mai aprins. Nici un zgomot, nimic. Mi-am îndreptat privirea spre casa mea, lumina era aprinsă.
Am alergat până acolo. Nimeni în casă. Nici urmă de mobilă, nici urmă de Cerasela. O casă pustie, cu pereți vechi, și grinzi tocite. O femeie bătrână m-a întâmpinat. Semăna izbitor de mult cu mine. Am fugit cât am putut, și nu m-am mai întors niciodată.
Nu știu ce s-a întâmplat atunci, și nici nu încerc să-mi explic. Dar, nicodată nu am să uit, privirea și glasul îngrozite ale bărbatului.