Mă trezesc târziu, în miezul zilei; absentă, încep să îmi târăsc picioarele pe drum, rătăcind aiurea, cu gândurile pierdute. Citisem rândurile acelui copil: „Iubirea asta...e doar un joc al dulcei negări.Și asta nu se iartă. Niciodată. Nu se iartă privirile uitate, cuvintele nerostite, sentimentele pierdute. Se iartă doar dragostea. Pentru că ea e pură. Sau așa credem noi, copiii.” Încerc din răsputeri să alung din mine senzația copleșitoare a acelor cuvinte și-mi continui drumul.”Sunt doar mici dorințe ale unei minți pierdute”, îmi spusese piciul când îmi înmână biletul în stația de autobuz,”dar înseamnă mai mult decât credeți”. Ah! „E târziu!”,îmi spun uitându-mă la ceas. Mă reconcentrez asupra drumului și întețesc pasul. Centrul de plasament, noul meu loc de muncă, nu era prea departe, așa că speram să ajung și eu la timp.Iată-l, în sfârșit...
-Hai madam,la o parte! Nu pierde popa timpul pentru tine!
Ridic fruntea să văd ce se întâmplă. Un dascăl grăbit deschidea drumul unui părinte asemenea mie: de abia trezit din somn. Schițez un surâs nevinovat, încercînd din răsputeri să refulez o înjurătură ieftină. Mare mi-a fost însă mirarea când realizez că cei doi ieșeau din centru...Ce se întâmplase? Cu cât mă apropiam mai mult de clădire începeam să disting glasurile înecate ale „mamelor” și ale copiilor. Mai degrabă se apropiau ele de mine...Întrevăd o margine de sicriu. După mărime, este evident că aparține unui copilaș.Mulțimea trece repede pe lângă mine, iar eu mă aplec curioasă să văd dacă nu m-am înșelat.”Doamne!”- icnesc și duc repede mâna la gură. Simt cum trupul mi se balansează.Văd lumânarea de lângă mine;parcă miroase și tămâia de abia aprinsă.Nu îndrăznesc să închid ochii.Mâinile mi se fac vineții.Aud cum bat clopotele, văd coroanele de flori, amețesc... Piciul.
„Nu te trezi,căci nu e un vis....E conștiința ta.”