Mă trezisem. Auzeam ticăitul secundarului în cutia ceasului deșteptător. Trebuie că era ora la care mai puteam să dorm. Am rămas nemișcată încercând să refac, piesă cu piesă, puzzle-ul visului ce de-abia se sfârșise. Abia după ce toate bucățile au fost lipite am îndraznit să mă întorc pe partea cealaltă.

Se luminase. Am deschis calculatorul și mi-am facut o programare on-line.

Draperiile groase ascundeau culoarea pereților și împiedicau timpul să pătrundă în cameră. Lângă pat se afla un scaun cu brațe pe care se așeză el, cititorul.

Am căutat capătul visului și am început să-l depăn cu atenție, neuitând nici un amănunt. Fiecare lucru din vis, reprezenta câte o liniuță a codului de bare. Dacă ai omis ceva, a dispărut o liniuță, și mesajul visului era altul. Povesteam cu ochii deschiși, răspunzând la întrebările ce-mi ușurau aducerea aminte. La sfârșit, am răsuflat ușurată: de data aceasta îmi amintisem totul.

Răspunsul a venit clar, citit din mintea mea: erau lucrurile pe care mă străduiam atât de bine să le ascund, să le uit, să le neg. Erau lucrurile care-mi creaseră toate complexele, care-mi provocaseră toate eșecurile. Undeva, în trecut uitasem ceva nerezolvat, cu care încă nu mă împăcasem. Nimic nu mai era de făcut: nu aveam cum să-ntorc timpul înapoi. Voi merge mai departe, ținând ascunsă taina nereușitelor mele.

Am plecat spre casă, gândindu-mă la răspunsul visului de-o noapte. Ce vis !...

In camera cu draperii groase, cititorul deschise fișierul clientei ce părăsise de curând încăperea. Completă nivelul lăsat liber la ultima întâlnire. Oare mai exista vreunul ?
Save.