In spatele usilor inchise 1

Cu ani în urmă (numărul lor devine irelevant de la o vârstă încolo), răspunsese la un alt telefon cu un glas abia soptit.
- Salut.
- Bună, Răzvan.
- Nu te-am mai căutat zilele astea.
- Nu m-ai.
- Am avut o discuție cu ea.
Respira greu, efectul anesteziei se ducea și durerea îi tăia orice putere de a reacționa. Glasul lui era mereu atât de calm, fără inflexiuni. Micul Prinț îi căzu deschis pe podea.
- M-a atacat cum nu mă așteptam: visele, planurile, tăinuirile noastre. Cred că ai trecut și tu prin asta.
- Nu prea.
- Copilul pe care mi-l doream.
Și pe care eu nu ți-l mai pot dărui, probabil.
- Voi fi tată, Diana.
Patul se dematerializează brusc, aerul devine cleios și-i lipește buzele, ciudat însă cum a dispărut dintr-o dată durerea.
- Ești fericit.
- Sunt.
- Păi să fii.
Tăcerile au fost întotdeauna obișnuite între ei. Nu le-au plăcut explicațiile, la ce bun cand știi atat de bine ce gândește celălalt?
- Mai vorbim, Răzvan. Să fiți sănătoși. Toți trei.
- Și tu. Să ai grijă de tine.
Pentru că eu nu voi mai putea avea.
Patul de spital. Asistenta aceea drăguță care mai bagă din când în când capul pe usă și o întreabă cum te mai simti pisoi, aerul cald din camera asistentelor (nu au lăsat-o să doarmă în rezervă, au vrut să o aibă mereu aproape, au prins drag de ea din prima clipă, atât de tânără și de drăgută și să ți se intâmple așa ceva), dulapurile vechi, cu geamuri sparte, dar încuiate cu lacăt, fereastra prin care absoarbe acum cerul.
- Avorturi?
- Nu.
- Nașteri?
- Nu.
Fața doctorului se înăsprise, nu mai era nevoie să spună ceva în plus. Si totusi:
- Vrei să ai copii?
- Cândva...
- Atunci vom proceda numai la extirparea țesutului ... și se pierduse apoi în detalii care îi sunau străin, care o lăsau deja indiferentă. Rămânea amenintarea, și asta îi era clar. Să se recompună. Să traiască. Să vrea în continuare copil. Mai ales al lui.
Reincepea să simtă durerea. Și somnul care o ocolise de doua nopți încoace. Porniseră toți într-o sarabandă deasupra pernei ei: doctorul, arsura, copilul, Răzvan, copilul, asistentele, vocea dictând amănuntele operațiilor, lampa imensă, orbitoare, în fine, ea însăși zăcând pe masa de operație, vulpea și Micul prinț. Arsura, mai ales arsura - prima anestezie nu ținuse.
El afla că va fi tată. Ea, că probabil nu va putea fi mamă niciodată.