A pierdut! A câștigat!

Spre nevăzut, gândul îi aluneca…
O ființă atât de rară, cu raze de soare pe umeri aduce a vis.
Privirea se îneacă pătrunzând în locul adânc și prea liniștit ai ochilor ei. Ca o păpușă de pluș, prea frumoasă să fie comparată cu gândul, dar prea adevărată să nu-ți trezească visul, stătea în fața mea, neștiind ce cale de foc sapă în mine.
Aș fi vrut să m-apropii, dar gândul judeca în trecut și pasul meu s-a poticnit de piatra nevăzută din față. Am căzut pe brânci, la piciorul ei dulce și am încercat să-l sărut, dar a plecat…
Am căutat în raza lunii pline, o picătură de sânge să mă hrănesc din suferința ei și astfel să rezist, dar picătura pe care luna o vărsa era aceea din ochii mei roșii și nu am putut continua a privi.
Până și luna îți era complice în teatrul ăsta de viață pentru că ea, lumina și zâmbea ca umbra zâmbetului tău, și iar mă întrista…
Stau și te privesc, dar privirea înoată spre centrul tău, spre nemărginirea ce te acoperă. Ca un năuc caut malul imaginii tale, dar tu te întinzi cu un singur zgomot, și mă lași pe o insulă în mijlocul contemplării cu care te cuprind.
Am închis ochii, dar ochii parcă nu mă ascultau pentru că în întunericul trist, ca un demon, chipul tău iradia toată valea gândurilor mele și m-am trezit… Afară însă era mult mai întuneric, dar eram fericit că pentru un moment puteam să gândesc fără tine. Bucuria nu a durat mai mult de o îmbrățișare a lunii cu stelele căci privirea s-a oprit pe o umbră confuză. Era umbra ta și suferința reîncepu…

.....