In spatele usilor inchise 1
In spatele usilor inchise 2
In spatele usilor inchise 3



Câteva zile libere în vara aceasta ce se prelingea pe pereți ca un abur. Nimic planificat, primul concediu de atâția ani, de capul lui. Întins pe pat, privește de jur împrejur la pereții acestia drepți, goi, la geamantanele aruncate de jur împrejur. Pe geamul deschis, noaptea i se strecoară în palme, cuminte și linistită.
Te visez albastră deasupra mea. Tăioasă și rece, caldă ca o portocală de Spania. Îi place și acum să vorbească în gând cu ea. A avut de atâtea ori impresia că ea îl înțelege fără să-i spună prea multe, încât a rămas cu acest obicei. Lui îi venea însă greu să o cuprindă pe fata asta – femeie. Cand îl strângea cu nevăzute fire și nu-i dădea altă scăpare decât ținându-o in brate, când dispărea tăcută în spatele unei priviri albastre-cenușii.
Se imbracă, își ia bicicleta și iese. Greu de crezut în această noapte că tocmai in dragostea ei și-a gasit moartea. Si-a pus de atâtea ori intrebările pe care ea, damn, nu i le-a pus niciodată. De unde atâta lașitate? Unde dormi cand te asezi într-un pat din care ai plecat demult? Copilul meu, copilul nostru, copilul tău cum îl omori inainte de-a fi?
Umbla și acum printr-un Bucuresti intim numai pentru că în spatele unor ferestre întunecate doarme Diana. Din când în când, într-un magazin, i se părea că îi simte mirosul pielii ei, proaspăt, peste care parfumul se așternea ca o ploaie de vară. Poate trecuse și ea pe acolo. Săptămâni în șir, își făceau cumpărăturile din acel loc, sau uneori singur, la orele cele mai diferite, spre disperarea Adelei. Era convins ca toti acești ani ea a știut. Din aroma copilăriei lor, dragostea se trecuse de mult, dar ea se agăța de amintiri ca de niște liane și-l forța să trăiască la fel, zi dupa zi, lună dupa lună... an dupa an. Nu l-a iertat niciodată, dar nici nu l-a lăsat să plece.
Pedalează cu capul in pămant, aleile se învârt negru-alb negru-alb, picioarele se încordează în drumul spre trecut. Am făcut avort, să știi. Doar nu-ți închipui că era momentul cel mai potrivit să păstrez copilul. Nu avem casa noastră încă, vreau să-mi continuu doctoratul...
Cu câteva zile in urmă, la aproape 5 ani de atunci, i-a spus că se mută. Ani în care zilele au adunat oboseală și greață. Prins de ea ca și cum s-ar fi temut să nu o lase să se înece, se simtea acum, diminețile, ca un criminal. Dar nopțile, întors de la birou, când îi venea în piept gustul acela de coclit, când privea cu scârbă către groapa pe care și-o ridicase singur, știa că nici măcar nu mai este o scăpare. Pentru Adela, poate că va fi. Lui însă îi rămânea să graviteze încet în jurul unui punct al memoriei: Diana. Și doar atât.