agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2568 .



Forever
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [jessiedee ]

2005-04-03  |     | 



Ceasul din turnul vechii biserici batu ora noua. Bang!... Bang!... Bang!... Alan incepu sa numere in gand: o data, de doua ori, de trei ori, de patru ori... Nici nu mai era atent la drum. De cinci ori, de sase ori, de sapte ori... Ghetele negre i se afundau in zapada pana mai sus de glezne. Si le cumparase cu o seara inainte de la Westwood si vanzatoarea aceea draguta - Kate sau Kitty, asa scria pe buzunarul de la piept - il intrebase daca doreste sa i le impacheteze sau nu. Nu. Oricum, le va incalta imediat. Se va intoarce in oraselul natal. Littletown. Atunci cand ninge, Littletown aproape dispare sub zapada. Odata, intr-o iarna, se adunasera troiene de doi metri. Bang!... Bang!... De opt ori, de noua ori... De noua ori! isi zise incet, si-si cuibari mainile inghetate in buzunarele largi. Asadar, e ora noua. Am plecat de la hotel pe la opt. Asta inseamna ca de o ora ratacesc pe strazi... Ah, Littletown, cat te-ai schimbat! Puteam sa jur ca merg pe drumul bun. De la biserica, patru strazi mai incolo, langa gradina de vara. Cateva minute de mers pe jos. Baiatul de la receptie mi-a zis: "Luati un taxi, domnule, e mai sigur. Si-apoi, uitati-va si dumneavoastra, viscoleste!..." Baiatul avea dreptate: trebuia sa iau un taxi. Dar as fi ajuns prea repede. Mult prea repede... Ah! Acum as da orice sa ajung odata, dar unde?... Unde?...

Se scotoci infrigurat prin buzunare si scoase o bucata de hartie mototolita. O gasise la receptie, dimineata, cand venise de la aeroport. Baiatul de la receptie, acelasi sau poate altul, ii inmanase biletul zambind: De la un domn. Alan isi aminti cum fusese de surprins cand vazuse ca biletul era semnat "Adam". Neplacut surprins. Intrigat. Derutat. Invins. De unde stia Adam de venirea lui? De unde?...

Desfacu repede hartia cu o mana si cu cealalta isi scutura parul de zapada. Se opri sub un felinar si citi: Te astept la ora zece la cafenea. FOREVER. Adam.

Vara hartia inapoi in buzunar si-si scutura din nou parul. Ii veni o pofta nebuna sa fumeze o tigara. Noaptea trecuta, sau, oricum, intr-una din noptile trecute, se visase fumand, tinand intre degete o tigara alba, ducand-o la gura si privind valatucii de fum urcandu-se spre tavan. Se trezise tremurand din toate incheieturile si nu-si recapatase linistea pana nu fumase doua, trei tigari. Adanc, cu nesat. Si-apoi, regretul, remuscarea. O promisiune incalcata nici nu mai stia a cata oara. Un gust amar... Aileen!... Aileen!...

Trebuia sa-mi fi luat palaria, se gandi Alan. Trebuia... trebuia sa las articolul la New York Post, si... trebuia sa verific daca am inchis usa la plecare... Isi simti mainile inghetate. Trebuia sa-mi iau manusile, manusile mele verzi de lana... dar nu...

"- Le am de la mama. Iti dai seama, a stat trei zile nemiscata aproape pe canapeaua din sufragerie si mi le-a facut. Zicea ca la New York e frig, mai frig decat in Littletown. I-am zis: mama, stii ca nu imi place... stii ca nu imi place culoarea verde. Si-apoi, n-am nevoie de manusi. Nu m-a ascultat."
"- Sunt frumoase... Si ochii tai sunt tot verzi", sopti ea, ridicandu-i parul de pe frunte. "Ti-am spus ca-mi plac mult ochii tai, nu? Sunt frumosi... Si parul tau... Raza de soare!"

Glasul i se ineca in gat ca unei pasari atinse de alicea vanatorului.

Trebuia sa-mi iau palaria, isi zise Alan din nou, si porni incet pe langa biserica, pe sub felinare, si umbra sa intunecata se prelinse in urma lui pe zidurile cenusii. Adam avea o palarie la fel. Identica. Neagra, cu boruri largi, caraghioasa. O primise de ziua lui, la 18 ani. Tocmai terminasem liceul si eram amandoi indragostiti de aceeasi fata. Matusa Molly si unchiul Sam organizasera o petrecere de pomina pentru noi, absolventii, in curtea casei lor din Denver. Era vara si asa de cald ca unii s-au aruncat imbracati in piscina. La un moment dat, a venit o fata, una Selma nu-mai-stiu-cum si i-a dat lui Adam un pachetel invelit in hartie roz. Era imbracata toata in roz si se daduse cu ruj roz. La vie en rose, nu altceva. Un deliciu. Simon, baiatul gradinarului doamnei Smith, iesea in fiecare seara cu bicicleta si vindea inghetata de culoare roz. Zicea ca-i de capsune, dar avea un gust ciudat, ca de lamaie. Un deliciu. Pana intr-o seara, cand niste derbedei l-au prins si i-au furat bicicleta, cu inghetata cu tot... Dumnezeule, ce figura caraghioasa a facut atunci Adam! Ura culoarea roz si n-a putut sa se abtina. A inceput sa rada ca un apucat si lacrimile ii curgeau siroaie pe obrajii lui rotunzi. A fost prima si ultima data cand am vazut pe cineva razand cu lacrimi. Prima si ultima data cand am vazut-o pe Selma nu-mai-stiu-cum. S-a facut mica, mica de tot, si a plecat. Si ma uitam la Adam cum radea tinandu-se cu mainile de burta si radeam si eu, desi-mi parea tare rau de biata fata. Nici nu stiu cum de ajunsese la petrecerea noastra, cine-o invitase, dar zau ca imi parea rau pentru ea. Si-mi parea rau ca Adam nu se indragostise de ea. Ah, cat eram de naiv! Aileen!... Aileen!...

"Raza de soare!... Raza de soare!... N-o sa ma gasesti niciodata!..."

Alan se opri brusc si privi inapoi. Strada era pustie si continua sa ninga linistit. Baiatul de la receptie ii zisese sa ia un taxi. Era mai sigur. Si-apoi, viscoleste... Nu viscolea. Era chiar placut sa stai intr-un loc si sa te ninga. Sa te ninga din cap pana-n picioare si sa stai nemiscat. Sa stai pur si simplu. Sa ramai suspendat deasupra timpului. Sa-l lasi sa treaca, sa-l vezi cum trece, sa-l simti trecand nu prin tine, ci undeva, pe langa tine. Instinctiv, isi pipai cu mana dreapta inelul. O simpla piatra verde si rece in mijloc.

"Verde... ca ochii tai. Vreau sa-ti aminteasca mereu de mine, Raza de soare!" Isi scoase inelul de pe degetul ei subtire si i-l aseza in palma. "Stii bine ca n-am nevoie de un inel care sa-mi aminteasca de tine. Si-apoi, nu-nteleg..." Ii astupa gura cu o mana. Mana ei mica si rece, rece ca mana unei moarte, deasupra buzelor lui arse. "Nu e nimic de inteles. Oricum, uneori e mai bine sa nici nu-ntelegi", sopti ea, sarutandu-i parul blond. Se apleca apoi sa-i sarute buzele, sau asa i se paruse lui, dar se razgandi si se intuneca la fata. "Cat e ceasul?"

Cat e ceasul? repeta o voce nerabdatoare, si parca dintr-o alta lume, de departe. Nu stiti cat e ceasul?

Alan deschise ochii si raspunse, dupa cateva momente in care-si aduna gandurile risipite:

Trebuie sa fie noua, noua si ceva...

Necunoscutul ii multumi grabit si trecu mai departe, pierzandu-se in intunericul din care se ivise pe neasteptate. Alan se uita o vreme in urma lui si-apoi traversa strada cu pasi grabiti. Ce mult se schimbase orasul! Unde era magazinul lui Tom Robinson, si farmacia, si pizzeria lui Angello si... si atelierul lui John?... Atelierul lui John trebuia sa fie langa biserica. Poate am trecut pe langa el fara sa- vad sau poate nu mai e, se gandi Alan. Isi scoase inelul de pe deget si-l vara in buzunar. Atelierul lui John... Dumnezeule, cat era de mandru de incaperea aia mica si intunecoasa careia-i zicea atelier! Daca erai inalt, nu prea inalt, ci potrivit de inalt, trebuia sa te apleci ca sa poti intra pe usa. Si-apoi, mai era si mirosul acela intepator, care-ti desfunda pe loc nasul, mai ceva ca niste picaturi adevarate sau alte minuni de la farmacie. Iar cand un copil ii trecea pragul, John avea intotdeauna sa-l serveasca cu piersici. John iubea copiii, dar n-avuses noroc. Sotia-i daruise doi, si intr-o zi disparuse fara urma. Pur si simplu, intr-o zi a plecat la piata si nu s-a mai intors. Dl. Stevens, frizerul, era de parere ca fugise cu un cubanez care-si petrecuse vara respectiva la hotelul din Littletown, fara ca nimeni sa stie ce anume cauta acolo. Altii credeau ca d-na Lavinia - asa se numea sotia lui John - fusese rapita si poate chiar ucisa de vreun nebun. Apoi, la scurta vreme, baiatul cel mare, Adrian, a cazut in apa inghetata a lacului din centrul orasului pe cand patina cu o fata. S-a rupt gheata si a cazut si nimeni nu l-a mai scos viu. Iar celalat copil, Elliott, locuia la New York, la o matusa. Studia pictura sau sculptura si frecventa tot felul de petreceri zgomotoase. Pe John nu-l vazuse de ani de zile. Dar John avea mereu cate o piersica pentru copii. Si copiii il intrebau daca are vreo livada, iar el zambea misterios, dezvelindu-si toti dintii albi sub mustata negricioasa, si se ducea inapoi la treburile sale...

Si-ti place Aileen, iti place, nu? il intrebase intr-o zi, zambind pe sub mustata negricioasa.

Si el fusese pe punctul de a protesta, dar John ii retezase vorba inainte s-o rosteasca. Asculta-ma pe mine, daca-ti place, n-o lasa... Alta ca ea n-o sa gasesti. Tine-aici!, ii mai spuse, dandu-i sa tina o cutie plina cu tot felul de suruburi. Alta ca ea n-o sa gasesti... Asculta-ma pe mine! Eu am atelierul asta unde ma trezesc in zori, mesteresc toata ziua, mananc, respir, citesc ziare si ma culc seara pentru a lua totul de la capat, a doua zi... Dar tu... tu ai un viitor, baiete! Da-mi mainile!

Ii luase cutia din brate si-i apucase mainile de la incheieturi. Maini frumoase, de artist. Ce-ai spus ca vrei sa te faci, baiete?
Ziarist, domnule John.Ziarist. Si scriitor.
Iti spun eu, domnule ziarist si scriitor, n-o lasa! Alta ca ea n-o sa mai gasesti!...

Maini frumoase, de artist, isi zise Alan si se opri sub un alt felinar sa-si priveasca mainile. Si daca ma lasa ea pe mine, ce fac? Aileen!... Aileen!...
- Cat o fi ceasul?
- E inca devreme. E abia noua.
- Noua?!... Mi se pare ca o astept de o vesnicie, zisese el oftand. Daca nu vine? Eu maine plec.
- O sa vina...
- Maine plec la New York. Peste-o saptamana incepe scoala. Daca nu vine, cine stie cand o s-o mai vad.
- O sa vina...

Isi scutura parul de zapada si se opri in fata cafenelei. F-O-R-E-V-E-R. Sapte litere palpaiau rosii deasupra intrarii. Se stingea o litera, se aprindea alta. Se aprindeau si se stingeau incontinuu.
- Cat e ceasul?
- Aproape zece... Dar nu te teme. O sa vina.
- Si daca a uitat? zisese el, privindu-si inelul cu piatra verde. Un fior ca un mic soc electric ii urca pe spate. Daca nu vine?

Adam nu-i raspunse. Stia ce-o sa se intample. Stia ca n-o sa vina. Pe la ora doua se intalnise cu ea in parc. Plangea. Abia a fost in stare sa-i explice. Domnul Taylor si sotia lui au hotarat: fiul lor va merge la facultate, la New York, si o va uita. Inevitabil. Va uita iubirea lui din Littletown. Si ea trebuie sa-l uite. E tanara, e frumoasa. Ba chiar, prea frumoasa. Nu e de mirare ca i-a luat mintile lui Alan. Acuma, daca il iubest, sa-l lase sa plece. El ezita inca, din cauza ei. o iubeste. Dar e tanar si o va uita. Are un viitor mare. Poate va ajunge scriitor. Sau ziarist. Citise ea oare articolele lui din revista scolii? Da,le citise. Stia ca Alan va ajunge mare. Il va lasa sa plece. Ii va rupe inima si-l va lasa sa plece.
- Cat e ceasul?
- Zece. E ora zece!
- Nu vine... De ce nu vine? facu Alan, frangandu-si mainile.

In acel moment, usa se deschise si intra in graba un copil de vreo sapte ani, cu obrajii ca focul si gafaind de alergatura ca un spiridus.
Am un bilet... M-a trimis domnisoara cu un bilet... pentru domnul Alan...

Sari de pe scaun si lua hartia din mainile copilului. Adam ramase sa-l rasplateasca pe spiridus cu un suc si o prajitura. Citi: "Nu ma astepta, n-am sa vin. As face o mare greseala. Drumurile noastre se despart aici. Sunt in drum spre Miami. Am nevoie de soare... Succes la New York! Aileen"

Lasa biletul pe o masa si iesi tulburat afara, la aer. Nu mai ningea. Strada era pustie. Incepu sa planga incet. Sapte litere rosii palpaiau deasupra, acompaniindu-i fiecare bataie a inimii. F-O-R-E-V-E-R. Ii rupsese inima. Pentru totdeauna.

Isi sterse fruntea de broboanele de sudoare si de amintiri si, inainte sa intre, isi puse iar inelul pe deget. Ii placea sa-l vada acolo, sa-i aminteasca de ea, sa-l tortureze cu ochiul lui ca de diavol. Apoi intra.
Cafeneaua era la fel, neschimbata, cum era si cand o vazuse ultima oara, acum sapte ani. Doar ca mesele erau toate ocupate. Gasi totusi un scaun liber si se aseza. O fata tanara de tot veni sa-l intrebe daca voia ceva de baut. Nu-i era sete. Dar n-ar putea sa refuze o tigara, doua. De sapte ani incerca sa renunte la fumat. Degeaba...Cand fata reveni cu tigarile, se apleca si-i sopti la ureche ca era asteptat. Se ridica, si dupa ce-si aprinse una, o urma in spate. Stia bine fiecare coltisor al cafenelei, fiecare coridor. Era intuneric. Isi intinse mana sa aprinda un bec, dar fata il opri. Auzi apoi o usa inchizandu-se si simti o mana calda luandu-l de mana dreapta. Iesira prin spate, acolo unde se oprea masina de la fabrica de bere. Acolo, sub felinar, se simti cuprins in brate. Era Aileen.

- De ce?... De ce nu ma privesti?... De ce nu ma lasi sa iti privesc ochii?... Nustii cat de mult imi plac ochii tai?...

Inima incepu sa-i bata repede, tot mai repede.

- Cat e ceasul?
- E zece...
- Ai venit, spuse el linistit, deschizandu-si ochii si facand un pas mic inapoi. Era Aileen. Sau o umbra a ei, mai slaba, mai mica parca, mai ofilita, ca un trandafir surprins de prima bruma din octombrie. Aileen!... Aileen!...
- Cum as fi putut sa nu vin? protesta ea, trecandu-si mainile prin parul lui blond. Raza de soare!...

Se ridica pe varfuri si-i saruta buzele arse de vant.

- Nu... La ora zece aveam intalnire, dar cu altcineva. Sunt sigur ca aveam intalnire cu altcineva... Stii, azi dimineata, la hotel, baiatul de la receptie mi-a dat un bilet... Trebuia sa ma intalnesc cu Adam, zise Alan, amintindu-si deodata totul.

- Eu am scris biletul, Alan.

O privi neincrezator.
- De ce? Nu inteleg...
- Am stiut ca, daca scriu numele meu, n-o sa vii... si-mi era dor de tine, de sapte ani mi-e dor. Voiam sa te vad, nu-ntelegi? N-am stiut ce sa scriu. Pana la urma am semnat biletul 'Adam'.
- Unde e Adam?

Aileen ii ridica mana si-i privi inelul, zambind. Nu o uitase. Nici el nu putuse s-o uite.
- Acasa la John. De cand ai plecat tu, ei doi au devenit si mai apropiati. In fiecare seara joaca sah si iau cina impreuna. Acum doar John stie ca m-am intalnit aici cu tine...
- Si atelierul?

Aileen isi incolaci bratele in jurul lui.
- L-a vandut. Ca sa-si scape baiatul din inchisoare... Adam e acum ca baiatul lui... Si tu?... De ce nu-mi povestesti despre tine?

Alan se aseza pe marginea unui butoi de tabla si continua sa fumeze. Stia ca ei nu-i placea, dar nu-i pasa. Isi simti mainile inghetate din nou. Si Aileen, sau umbra asta a ei, care-i rascolea tot sufletul, mai rau ca un cutit infipt in inima...

- Scriu un articol... un articol despre Congresul de maine... M-au trimis pe mine fiindca m-am nascut aici si s-au gandit ca poate vreau sa-mi vad familia si prieteni...
- Si i-ai vazut?
- Nu... Doar pe tine... De ce?... De ce atunci...?

Se puse in genunchi, pe zapada, si incepu sa planga, cu fata in poala lui. Si, in tot acest timp, el ii cauta mana stanga; un banal inel stralucea pe degetul ei subtire. Asadar, era adevarat. Aileen se maritase. Cu Adam.

Aileen!... Aileen!...

Era prea tarziu, mult prea tarziu.

Auzi usa metalica deschizandu-se si lovindu-se de perete si vazu o mana intinsa si nervoasa tinand ceva negru. Inchise ochii. Auzi zapada alba scartaind sub picioare si plansetul ei cu sughituri in poala lui si o voce cunoscuta strigand de departe: Adam!... Adam, linisteste-te!, si zambi amintindu-si ca vocea era a lui John. Voi sa vada daca John mai avea mustata aceea negricioasa, dar nu reusi sa-si mai deschida pleoapele. Parca i se lipisera una de alta sau parca inghetasera. Auzi un pocnet scurt si un tipat si simti ceva rece sfartecandu-i pieptul, in partea stanga. Si-apoi nu mai auzi si nu mai simti decat ceva cald revarsandu-se afara, pe sub haine. Incerca sa se ridice, dar cazu moale ca o carpa, cu fata in zapada proaspata.

Aileen!... Aileen!...

Ceasul din turnul vechii biserici batu ora unsprezece. Bang!... Bang!... Bang!... Era mult prea tarziu.

Incepuse din nou sa ninga.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!