Iubire la minus 29 grade Celsius


Era una din serile când nu îmi găseam locul. O gripă filipineză mă țintuia de mai multe zile la pat și totul îmi părea anapoda.
Prozele lui Maupassant, ale lui Colette, Marina Zvetaeva care altă dată mă făceau să petrec nopți albe, le respingeam de la primele pagini. Nimic nu-mi era pe plac, să fiu sincer !
Mă retrăsesem într-o cameră și zăceam acolo ca un balot, înfășurat în patru pături, gândind că starea incendiară pe care mi-o provoca tusea se datora mai ales lipsei de eficacitate a vaccinului antigripal, preparat de nu știu ce institut de virusologie din oraș. Vaccinul îl primisem cadou cu vreo lună în urmă, de la o bună prietenă.
- „Crede-mă, s-a uitat ea în ochii mei, în ultimele ierni nici cea mai banală gripă nu s-a lipit de mine”.
Fire generoasă, l-am împărțit la frați, cumnați, părinți și nepoți. Rămăseseră doar câteva picături în fundul sticluței, pe care le-am picurat în nas cu toată grija. Numai că așa a fost să fie ! N-apucasem să pompez ultima picătură, când un strănut de-au zbârnâit geamurile, a împrăștiat tot ce păstrasem cu atâta grijă. „Puțin sau mult, trebuia să-și facă efectul”, îmi spuneam nemulțumit.
Ca să treacă timpul, citeam ultimul episod din serialul „Singur în Mongolia” publicat într-o revistă literară. Aruncându-mi ochii la rubrica „Post restant” am aflat că melodramele cu El și Ea se petrec mai ales vara, primăvara și toamna, iar adevăratele drame, în miezul iernii. Cât adevăr în acele rânduri !
Am închis ochii și m-am văzut elev în orașul Rupea, oraș situat între Mediaș și Brașov. Era obiceiul locului, ca o dată pe trimestru, directorul Moise să adune elevii și profesorii la o reuniune dansantă. Le așteptam totdeauna cu nerăbdare.
În sala de sport a liceului, spuneam poezii, apoi muzică și dans ! Mă atrăgeau irezistibil, fetele din clasele superioare și cu cel puțin un cap mai înalte ca mine. Făceam o plecăciune adâncă și-o conduceam de mână până în mijlocul sălii. Dansam pe loc și purtam discuții despre matematică, punctul meu forte, și despre moș Moise. Când se oprea muzica, întrebam : „Pot să te invit încă o dată ?”
„Aa, nu, nuu, du-te la altele, nu vezi câte așteaptă pe margine ?”
Cu părere de rău făceam o nouă plecăciune și când ridicam ochii, fata deja era în brațele altuia.
După o vreme am aschimbat tactica, mai multă sbânțuială, iar la sfârșit replica : „Vrei să ne plimbăm ?”
Una îmi răspundea „Vaai, pe gerul ăsta, nuu, nu sunt pregătită !”
Alta „Mi-e imposibil dragă, i-am promis mamei că la ora zece fix sunt acasă „ sau „Vrei să ne vadă moș Moise să ne scoată mâine în careu și să ne scadă nota la purtare ?” „Noo, servus !”
Eram din ce în ce mai mofluz. Îl vedeam pe frate-meu dansând tot timpul. Doar cu două zile înainte, avusesem o discuție cu el, certându-l că umblă cu „ultima țoapă”, din școală ... „Vezi-ți bă de învățătură, tu nu ești în stare să pupi o fată și-mi dai mie sfaturi ?!”
Văzându-mă așa plouat, venise la mine îmbărbătându-mă: „Așa sunt fetele, nu știu să aprecieze băieții buni și deștepți.” Se anunța ultimul dans. Nehotărât, m-am îndreptat spre colțul opus al sălii, unde rămăsese o fată, una mică, de nici n-o observasem până atunci. „Dansați ?”, fac o plecăciune cât se poate de solemnă fetei, toată numai zâmbet.
Ne-am prins în brațe și ne învârteam în ritmul muzicii. N-aveam chef de vorbă, eram prea cătrănit că nu fusesem în stare să cuceresc una pe placul meu.
- „În ce clasă ești ?” am întrebat-o ciudos.
- „A opta B”.
- Bănuiam că ești puștoaică, eu sunt într-a zecea !
- Știu !
Ultimele acorduri anunțau sfârșitul seratei. Frate-meu, care tocmai trecea la braț c-o profesoară, mi-a făcut cu ochiul.
Să-i arăt că și eu sunt în stare de mai mult, am devenit deodată mai îndrăzneț.
- Aș vrea să te conduc acasă, să ne plimbăm, e foarte plăcut afară !
Dacă mă refuză.....
- E un ger...Abia aștept să-ți frec nasul cu puțină zăpadă.....
- Zăău ?! Atunci hai să mergem !
Buna dispoziție mi-a revenit pe loc.
Am ajutat-o să-și îmbrace paltonul și-am privit-o atent. Avea ochii albaștri, părul castaniu prins într-o coadă groasă și-un puf fin sub nas. N-avea aerul unei orășence. Râdea din te miri ce și tot timpul exclama „Vai ce drăguț ești !”
Când coboram pe drumul cetății, m-a luat de braț și s-a strâns în mine.
- „Dacă ne întâlnim cu moș Moise sau alt profesor, mă dă afară din cămin! N-avem voie prin oraș la ora asta. Mai bine mergem pe promenadă, acolo nu ne vede nimeni !”
- Mi-ar place să ne-ntâlnim cu moș Moise, cu frate-meu și cu toți profesorii din școală, da fie, dacă vrei tu așa ..
Promenada, o alee cu tei seculari paralelă cu orașul, era mărginită de o gârlă cu maluri abrupte.
Deși locuiam în orașul Rupea de trei ani, nu mă plimbasem pe acolo nici vara pe vreme bună, cu-atât mai puțin iarna. Am traversat orașul adormit și piața pustie urcând niște trepte înalte. Zăpada căzută din abundență în ultimele zile, era destul de mare și nu mai trecuse nimeni pe-acolo să facă cel puțin o potecă. Mergeam tăcuți, de mână, afundându-ne picioarele în zăpada care scârțâia.
Întuneric, liniște, ger de crăpau pietrele.
- Cum te cheamă ?
- Felicia ! Þînțăreanu Felicia ! Eu te cunosc, ești fratele profesorului de limba română, dirigintele meu ! Visam să fiu prietena ta, da nu mă așteptam să se întâmple așa frumos !
- Exagerezi !
- Mai știu că ești matematicianul școlii și că publici probleme în Gazeta Matematică...
- Toate le știi ! dar că vreau să te sărut ți-ai închipuit ?
N-a răspuns. S-a ghemuit la pieptul meu, iar eu nu îndrăzneam să mai mișc. Până la urmă i-am prins fața în mâini și-am sărutat-o. Mă degera așa de tare că nu simțeam nimic, decât obrajii ei reci ca gheața și-o suflare fierbinte.
- N-am exersat chestia asta până acum ...dar tu ?
- Pe mine m-au sărutat și alți băieți !
- Cuum ? îndrăznești să-mi spui asta ca și cum ar fi lipsit de importanță ? Nu-ți dai seama ce „dramă” se petrece în sufletul meu ?! Ești o gâsculiță, cea mai mare din câte am întâlnit. Hai acasă !
Era cel mai bun mijloc să scap de degerături, că aproape nu-mi mai simțeam picioarele, iar gura se strâmbase de ger. Pe drum n-am mai schimbat o vorbă. Am condus-o la cămin spunându-i, adio „mia cara” !
Acasă, fratele meu s-a arătat surprins când i-am povestit cu cine m-am plimbat.
- Ai noroc, o fată ca asta o să te cizeleze. E prima în clasă și e foarte sensibilă, scrie poezii ...
- Am făcut-o gâsculiță, iar la despărțire i-am spus adio.
- Þăranu’ tot țăran ! s-a burzulit frate-meu la mine.
Toate încercările mele de a o recuceri au dat greș.
A fost asta o dramă ? N-aș zice !
A lăsat urme adânci în sufletul meu ? N-aș crede ! Și totuși, de ce mă gândesc cu-atâta nostalgie la noaptea aceea cu –290C, acum când stau ca un balot în pat și totul în jur miroase numai a spirt medicinal ?!


Nicolae Aurelian Diaconescu