Ușa compartimentului glisă scârțâind și un glas tremurat întrebă discret:
—Aveți vreun loc liber?
Femeia se uită în jurul ei instinctiv, ca pentru a fi sigură, și abia apoi zise:
—Desigur. Vă rog, intrați…
Bătrânul intră cu sfială și se așeză în colțul opus al compartimentului, deși, în afara femeii, acesta era gol. Se așeză cu grijă și punându-și geanta pe genunchi rămase nemișcat, cu privirea pierdută pe geam, deși nu se zărea nimic afară, în noaptea fără lună.
Femeia îl studie cu interes. Purta un costum ponosit, în carouri, probabil de pe vremea când era el tânăr. Părul cărunt, netezit cu mâna, era încă destul de des. Era proaspăt bărbierit, așa că femeia văzu în fața sa aspră, arsă de soare, un om al pământului. În spatele ochelarilor cu rama neagră, groasă, și cu lentilele ca două faruri de tractor, văzu doi ochi mici, obosiți, care priveau îndelung pe fereastră, și doar din când în când aruncau câte o privire, pe furiș, pe coridor.
Acest chip i se părea cunoscut! Dar cu cât se străduia mai mult să-și aducă aminte unde îl mai văzuse, cu atât era mai nedumerită. Într-un final se resemnă: călătorea destul de des pe ruta asta, și probabil îl mai văzuse făcând naveta de la vreun sat uitat de lume la oraș. Nu avea nici o îndoială că bătrânul merge la oraș cu vreo treabă, poate la doctor, poate să rezolve vreo problemă cu pământul…
Firul gândurilor i se rupse când ușa compartimentului se deschise din nou și în cadrul ei apăru un băiețel de vreo cinci anișori. Sări în poala mamei și începu să strige:
—Mami! Mami!… vreau ciocolată!
Într-adevăr, pe coridor se plimbau vânzători cu de toate, începând de la bere rece, alune sau ciocolată și până la pixuri, ciorapi sau periuțe de dinți.
Femeia îl opri pe unul dintre aceștia și îi cumpără fiului ei o ciocolată.
În tot acest timp, fu rândul bătrânului să-i studieze pe vecinii săi de compartiment. Când băiatul scăpă ciocolata pe jos, după ce mâncase din ea doar jumătate, începu să plângă zgomotos și nu încetă, cu toate insistențele mamei. Atunci bătrânul scoase din geanta sa îngălbenită de vreme un măr roșu pe care îl dădu copilului. Acesta îl luă repede și începu să muște cu poftă din el.
—Cum se spune?! îl apostrofă mama.
—Mulțumesc, nenea! zise băiatul mașinal, între două înghițituri.
—Să crești mare, flăcăule.
Scoase încă un măr, la fel de mare și de frumos și îl dădu femeii. Aceasta refuză din politețe, dar la insistențele bătrânului, luă mărul. Ca să o îmbie să mănânce, mai scoase un măr, dar mic și zbârcit, pe care-l termină repede, aruncând apoi cotorul pe geam. În cele din urmă, femeia începu și ea să-și mănânce mărul…
În aceeași noapte, mai târziu, prin fața compartimentului trecură doi controlori, urmați de un jandarm înarmat. Cu lanternele aprinse, se uitară înăuntru fără să mai deschidă ușa. Văzând doar femeia și copilul care dormeau profund, trecură mai departe.
Două compartimente mai încolo, la un radio portabil se putea auzi în surdină:
„Ucigașul din tren nu a fost încă prins. Ieri a fost descoperită cea de a șasea victimă, găsită otrăvită într-un tren personal. Poliția sfătuiește călătorii să fie foarte vigilenți. Reamintim portretul robot publicat încă de săptămâna trecută. Criminalul se prezintă ca un bătrân liniștit, purtând…”