Nu știu de cît timp mă aflu aici. Timpul în lumea din care m-au izgonit curge altfel decît pe această stea necunoscută pe care am căzut. Nu știu nici măcar dacă au vrut să cad aici sau m-au aruncat la întîmplare fără să le pese unde voi ajunge. Știu doar că totul s-a petrecut atît de repede, încît nu am avut nici măcar răgazul să-mi iau rămas bun de la tot ce nu aveam să mai văd vreodată. Căci de îndată ce sentința “vinovat” a fost rostită, un vîrtej m-a cuprins aruncîndu-mă în tunelul care m-a adus aici cu o viteză atît de amețitoare încît nu am putut vedea nimic în jurul meu. Cu siguranță ei au hotărît să fie astfel, ca să poată fi siguri că nu am să recunosc drumul și nu am să mă mă întorc niciodată.

Aici, unde am ajuns, timpul e ca un joc de sfere colorate iar orizonturile lor nu sunt niciodată la fel. Jumătățile albe ale sferelor – pe care ei le numesc “zile” – colorează zările în purpuriu, apoi roșul bilei de foc ce se rostogolește pe cer pălește într-un galben strălucitor înconjurat de un albastru limpede. Iar coroanele acelea pufoase alunecă mereu și dispar, iar formele lor călătoare amintind de lucruri neștiute ori uitate, nu se repetă niciodată. Nu am știut nimic din toate astea pînă acum ; știu numai milioanele de lumini aprinse pe cer de jumătățile negre – pe care ei le numesc “nopți”. Sunt stelele imensului spațiu din care vin, pe una din ele este și casa mea dar este prea îndepărtată ca s-o pot vedea.

Oare cît timp o fi trecut acolo, acasă ? Închid uneori ochii și încerc să îmi amintesc curgerea timpului, dar totul aici e atît de diferit încît memoria îmi rămîne undeva în urmă, încețoșată . Oare ei știu unde sunt ? Oare știu ceva despre lumea în care m-au aruncat ? Știu că m-au exilat pentru totdeauna, dar mai știu și că m-ar primi din nou înapoi dacă le-aș aduce în dar ceva ce nu au văzut niciodată.

Mi-ar plăcea să le dăruiesc acea minune pe care cei de aici o numesc “mare”. Dar nu știu cum aș putea-o duce și-apoi încă nu știu dacă e un lucru sau o ființă. Trebuie să fie o ființă, căci e plină de viață ; cînd verde, cînd albastră, cînd calmă, cînd furioasă, respirînd mereu în cununi de spumă albă ce mor la marginile ei. Și atunci înseamnă că nu ar putea trăi acolo, în frigul lumii noastre, și nimeni n-ar apuca măcar să-I vadă frumusețea ei căci ar muri îndată sub cerul nostru fără orizonturi, pe care poți vedea la nesfîrșit, din orice loc, aceeași îndepărtată, tristă, planetă roșie. Și sferele alb-negre pe care ei le numesc “zile” trec mereu, fără să pot găsi minunea ce mi-ar răscumpăra vina, ca sa mă pot întoarce.

Azi însă am văzut ceva nou prin pătratul acesta de sticlă despre care știu că se numește “fereastră”. Ceva ce n-am mai văzut niciodată pînă acum. În paloarea cețoasă a dimineții, la malul mării, două ființe ale acestei lumi s-au întîlnit. Una fragilă și subțire, alta înaltă și puternică, venind una spre alta pe țărmul umed. Mîinile lor cuprins unele pe altele într-un gest care amintea de mișcările acelor mici făpturi albe care zburau în stoluri dimineața la malul mării țipînd vesel. Și-n clipa cînd și buzele lor s-au întîlnit, am simțit adînc în mine o durere sfîșietoare și dulce, ceva ce nu am mai simțit niciodată pînă acum.

*

În noaptea asta s-au deschis cerurile. Văd capătul deschis al tunelului așteptînd să mă soarbă înapoi. Pășesc cu hotărîre, fără să privesc în urmă, fiindcă știu ce voi duce cu mine. Am găsit ceea ce pot duce pe planeta mea ca dar neprețuit, fără să sărăcesc această minunată lume. Și-n timp ce călătoresc prin timp și constelații gîndindu-mă la cei de acasă, simt iar în piept acea durere dulce pe care n-o înțeleg dar pe care n-aș mai vrea s-o pierd. E pentru prima oară că simt asta și tot pentru întîia oară din ochi îmi curge ceva cald, precum curgea din ochii ființei celei subțiri în dimineața cînd cealaltă ființă îi rostise vorbele acelea.

Planeta mea se conturează cețos în depărtare. Sunt la hotarul lumii mele și încă nu știu cum am să le spun ce le-am adus. Tot ce știu este că, în lumea din care am venit, ei o numeau iubire.