agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-04-11 | |
Pe un picior de plai
Fragment din povestirea „Eu și Roșia Montană” Oare câți ani sunt de când diriginta ne cerea să vorbim și să scriem despre fericire?! Această întrebare mi-am pus-o când am citit într-o revistă despre concursul privind „Rețetele fericirii” ... Nu-mi amintesc ce am scris atunci ... Acum aș vrea mai întâi să definesc această noțiune ... Fericirea este ... o stare de bine ... sau ceva care abia când pierzi îți dai seama c-a existat ... Prea simplist, voi încerca o definiție mai ... Fericirea este o stare de echilibru, o împăcare a individului cu sine însuși, cu familia, cu lumea și cu tot universul ... Cred că această formulare este mai potrivită. Dar am trăit astfel de momente? ... Desigur ... alături de părinții mei ... de familie ... M-am născut în satul Vulturești ce reprezintă vârful unui triunghi isoscel format din localitățile Câmpulung Muscel, Pitești, Vulturești. Așadar am crescut într-o atmosferă de echilibru, între două orașe, unul în munți, cu o tradiție milenară, conservatoare și totuși deschisă spre alte lumi prin pasul spre Brașov și Ardeal și altul de câmpie cu deschidere spre Dunăre, mare și ... tot restul lumii. Oamenii din Vulturești erau, poate, cei mai săraci din zonă, dar nimeni ca ei de mândri și mai ales, neînduplecați. Între Câmpulung și Pitești, a fost singurul sat necolectivizat de pe valea Argeșelului! Fundalul istoric nu ne era însă prielnic. Cote de tot felul, tata rămăsese fără slujbă, iar mama avea de crescut o droaie de copii. Bucuria de a trăi era însă pentru mine mai puternică decât toate relele lumii! Iarna pregăteam în taină cele mai frumoase colinde și împreună cu soru-mea Tatiana și o vecină Gabriela, le cântam prin tot satul. Primăvara adunam bureți de prun și lăptișor de prin păduri, vara pescuiam prin vâltorile râului Argeșel sau umblam pe coclauri după fragi și zmeură, iar toamna parcă nu mai avea sfârșit. Umpleam oale întregi cu alune care ne ajungeau apoi un an întreg. Dar cea mai mare bucurie a fost când am găsit un roi de albine prin pădurea fără de sfârșit a Mâzganei. Sta ghem pe o cracă și așa l-am dus câțiva kilometri iar seara toată lumea s-a strâns să-l vadă. Am citit o mulțime de cărți despre albine, am făcut tot felul de experimente sub privirea îngăduitoare a mamei și după un număr de ani aveam vreo zece stupi, ținuți în cutii cam primitive, dar albinele erau de o vigoare și-o hărnicie rar întâlnite. În mica mea stupină nu se pomenise de loca europeană, locă americană și alte boli nimicitoare care mai târziu au decimat stupine întregi. Cu trecerea anilor, pasiunea mea pentru albine, în loc să scadă, creștea. Îi scriam tatei din orașul Rupea, urmam acolo liceul și îl rugam să-și găsească timp să se plimbe printre stupi, să urmărească zborul albinelor, să le asculte zumzetul și să se bucure pentru bucuria mea ... Uneori, în zilele frumoase de primăvară, mergeam la marginea orașului și mă cățăram pe o stâncă la poalele cetății dacice din localitate. Era un miros îmbătător de liliac înflorit, cât vedeai cu ochii sate cu turle de biserici sclipind în zare și dealuri domoale neîmpădurite însă ca pe la noi. Fizic eram acolo pe stânci, soarele mă prăjea, dar mintea îmi hălăduia cu albinele mele prin fânețele și pădurile din Vulturești. Apoi tata s-a prăpădit, mama era în mare strâmtoare și m-a rugat să vindem stupii, că un ardelean i-a oferit un preț bun. Atunci am trăit o criză; rațiunea îmi spunea că e bine să-i vând, că norocul unui preț așa bun nu-l întâlnesc de două ori în viață și multe altele de felul acesta ... gândeam. Dar fără stupi, casa mi se părea și mai pustie după plecarea tatei. Și mama, țărancă din Mușcel, mi-a zis, văd eu că nu te trage inima să-i dai, ne-om descurca altfel, nu-ți face griji pentru mine ... Mama știa, că mai important decât banul e sufletul omului ... Apoi au urmat timpuri și mai grele ... Grădina noastră, din Dealul Piscului, cu meri, pruni, vișini, a intrat într-o comasare și-a fost luată... Mama nu își mai găsea liniștea. Umbla cu părul despletit pe drumul mare și jelea ca la moartea maichii. Mamă, i-am spus într-o zi, grădina din Dealul Piscului e tot a noastră! Sunt doar patru kilometri până acolo și pe albine nu le oprește nimeni să zboare să ne aducă nectarul și mireasma florilor! Cu câtă dragoste și devotament a îngrijit mama stupii! Eu urmam școli înalte pe la București și când mă întorceam acasă îmi zicea, hai să ne uităm la albine, e un an foarte bun pentru ele ... Deschideam unul după altul stupii iar mirosul florilor din Dealul Piscului sau de aiurea, ne îmbăta ... Și vecinii se bucurau o dată cu noi. Le dăruiam faguri plini cu miere și mulțumeam lui Dumnezeu pentru anul așa bogat. Seara, stăteam de vorbă cu mama, până noaptea târziu și ne făceam planuri cum să dezvoltăm stupina. Dacă v-aș spune că reîntoarcerea în sat, mă revigora, îmi da tăria să rezist la tot felul de presiuni, m-ați crede? ... În unele împrejurări, gândeam, că în România cel mai rău e să fii român! Că pentru alte etnii mai existau supape ... Și într-o seară, când discutam astfel de lucruri cu sora mamei, stabilită ca și mine la oraș, îmi zice. Am o nepoată din partea lui Titi, bărbatu-meu, ca să plece s-a convertit, a trecut la altă religie ... și-acum e foarte bine ...s-a stabilit în Germania. Dacă vrei te pun în legătură cu cine trebuie și într-un an, doi, te aranjezi. Iată un alt moment de criză. Nu sunt prea religios, din păcate nu m-am spovedit de când eram copil și cu toate astea numai de dragul unei prezumtive stări de mai bine, nu puteam să trădez. Dacă m-am născut și am fost crescut în spirit ortodox, așa am să mor, îmi spuneam. Apoi au mai trecut anii și au venit evenimentele din 1989. Mama era de o vigoare și de-o energie rar întâlnite. Vroia să se întoarcă la grădina ei de odinioară, în dealul Piscului unde plantase și îngrijise prunii, merii, vișinii, deși primise alt loc în schimb. Apoi în lungile procese declanșate cu acest prilej s-a prăpădit într-o noapte de Crăciun. Am cumpărat cele de trebuință împreună cu soția mea și-am mers la înmormântare. Oamenii din sat, rudele, surorile și frații mei plângeau înfundat. Numai eu păream indiferent deși mă stăpânea o tristețe devastatoare. Admiram frumusețea mamei, îmbrăcată în maramă, întinsă pe catafalc, ascultam slujba preoților, priveam chipurile îndurerate ale oamenilor. Preoții cântau spunând cât de greu îi e sufletului să se despartă de trup ... și deodată ascultând muzica am avut o vedenie! mama era vie, printre florile și pomii din Dealul Piscului înconjurată de albine... Era la fel de prezentă ca oamenii din jur, ca preoții pe care îi auzeam cântând. Avea mâinile întinse spre mine și parcă striga „Ajută-mă” ... În timpul ăsta se îndepărta de-andăratelea, atrasă de o forță necunoscută. În acel moment, biserica a răsunat de un urlet, corul preoților a încetat pentru o clipă, plânsul înăbușit al oamenilor s-a oprit. Þipam într-una , mama mă rugase s-o ajut și n-aveam nicio putere ... Soția m-a luat de braț și-am ieșit afară. Dealurile, pădurile, încremenite într-un ger la –20 grade Celsius, aceleași dintotdeauna, păreau deodată altfel, pentru că nu mai era mama! Ne-am îndreptat spre cimintir unde trei oameni săpau de zor ... Priveam movila de pământ înghețată, hăul gropii adânci, fețele îmbujorate ale oamenilor ... Într-o zi am să revin aici în sat ... am să refac stupina ... grădina din Dealul Piscului ... poate așa mama n-o să mai fie singură ... "Liniștește-te a zis soția, mama ta a mers direct în rai ... I-a fost foarte greu să se despartă de aceste locuri, de noi ... Prin tine și-a luat rămas bun de la toți" ... Și azi când am sris aceste rânduri poate o să mă întrebați când am fost fericit ... Nimic nu egalează devotamentul părinților, starea de siguranță pe care ți-o dă grija mamei, bucuria discuțiilor cu părinții de la egal la egal, cunoașterea naturii în toată splendoarea ei. Și dacă m-am împăcat cu mine și cu lumea în care trăim, o datorez tot lor. Uneori seara, ca și mama altă dată, stau de vorbă cu fiica mea Delia, mă întristez o dată cu ea de insuccese, mă bucur o data cu ea de împliniri ... Și sunt fericit că deși fiica mea a crescut la oraș iubește la fel de mult florile, copacii, animalele, iar când merge la țară nu se mai satură de colindat pe coclauri alături de Lupșa câinele lup ... Nicolae Aurelian Diaconescu |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate