Libera me, Domine, de morte aeterna
in die illa tremenda
quando coeli movendi sunt et terra,
dum veneris judicare saeculum per ignem.
Tremens factus sum ego et timeo,
dum discussion venerit atque venture ira:
quando coeli movendi sunt et terra.

Gânduri pe timpul nopții

Se întâmplă uneori să treci peste tine, odată cu timpul, te uiți și fostele tale valori sunt aruncate la gunoi fără o urmă de lacrimă între gene. Ziua senină când așteptam să îl întâlnesc . . . e un asfințit. O lumină crepusculară conturează fiecare secundă întipărită pentru cât voi trăi în mintea mea. Dar . . .
ca să poți trăi trebuie să te desprinzi de trecut. Să-l sacrifici. Dar poți să-l uiți oricât ai fugi de el? Poate dacă te ascunzi suficient de departe.
Poate . . .


Iar îmi stă mintea la el.
Timpul nu șterge amintirea ci o schimbă, o transformă într-o vrajă ispititoare.
Timpul care a trecut cu pași mari, aproape enormi, mi l-a readus în cale.
Dar el făcuse deja parte din viața mea, era o amintire magică. Și din iubire l-am primit în lumea mea. Știam că nu poate fi al meu, dar era exact ceea ce aveam eu nevoie, un bărbat care nu are nici el timp. Și l-am iubit căci se acumulase în mine acea dorință care în timp ce m-am maturizat a prins sens. L-am iubit atât de mult încât și acum doare.
Și totuși mă măcina o tensiune lăuntrică ca viermele din miezul unui măr ispititor.
Sfârșit . . . am fugit de aici și am vrut să uit de tot. Negare. Dar am venit înapoi... mă gândisem la el în fiecare zi și într-o seară am stat cu el, până mi-am dat seama că nu mai avem nimic să ne spunem.
Îmi trece prin amintire sunetul plângăcios al unei chitare, sunt melancolică.

Am vrut să scriu despre el. Într-o noapte cuvintele mi se înșiraseră în gând într-o formă perfect poetică. Atunci am întins mâna după reportofon să nu le pierd. Era totul despre mine și el în formă poetică și tristă. Dar era un capriciu, am lăsat momentul să dispară în liniște. Și de atunci nu pot să îmi reamintesc tot ce am uitat din noaptea aceea. Și nici de cum nu simt un gol când nu pot să le regăsesc cursul. Ah, acele cuvinte, păcătoase! Nu cred că mai contează oricum. E mai bine să îmi rămână în gând. Nu, nu am uitat, dar nu le mai pot formula decât într-o manieră care îmi pare sterilă. I’m sorry . . .
De ce încerc să mi le reamintesc?


Prea târziu, mi-am spus. Prea târziu.
Iartă-mă iubitule dar nu mai pot trăi cu tine nici fără tine. Altă cale nu am găsit. Am obosit să lupt în zadar.

Am scris prea mult de alții sau despre mine. Tu unde ești între aceste pagini?
Multe nopți s-au scurs. Multe zile. Luni, ani. Unde te-am ascuns de nu te pot afla? Și când s-au petrecut toate acestea?
Am fost în Africa. Am schimbat două autocare și un avion. Și am uitat chiar și da MBA, de M sau L, aflându-mă atât de departe de tine mi-ai venit în somn, am auzit acolo într-o seară melodia care mi te evocă în gând mereu, „Nights in white satin”. Am căutat-o acum prin casetele mele. Cândva erau ordonate, cândva, demult, erau puse pe raft. Parcă îmi amintesc când le-am aruncat pe toate într-o cutie. Ca să uit de tine, da, de tine. Și am plecat cuprinsă de lașitate din fața a ceea ce știam că vine. 2200 de kilometrii. Altă dată cât de departe o să fug? Altă dată nu o să pot să mă mai ascund, iar el vine din nou. A mai rămas mai puțin de două luni. O să trebuiască să te uit? Cât aș vrea să mă afli ca din greșeală în calea ta și din întâmplare să îmi spui că nu poți trăi fără de mine. Ah, câte vise și câtă inimă am. Un grăunțe de nisip mai mare decât sufletul meu, un bob de orez pe care toata apa oceanului nu ar putea să îl umfle ci doar o fărâmă din iubirea ta. Ce tortură. De ce oare te-am iubit?
Spune-mi ce să fac – altfel o să mă ascund în banal și rutină făr de fericire și nu o să te pot uita. Rupe-mi inima ca să nu sufăr. Lasă-mă să te urăsc. Eliberează-mă și fă-mă fărâme. Am atâta nevoie de tine încât mă tem că am să pier. Și noaptea pare perfectă . . . Vreau să sfâșâi hainele și să m-acopăr de întuneric. Vreau să strălucesc dar nu pot respira. Inima mea e fizic rănită și amorțește. Te rog nu mă lăsa singură încă o noapte. Vino.

NU!

Þi-am scris de atâtea ori. Unde îmi era curajul de îți trimite cu adevărat fiecare simțire de a mea? Mă părăsise. Mințeam. Cât de romantic . . . scrisori fără de drum. La mine în sertar. La mine în inimă. De câteva ori le-ai găsit și tu. Oare ce te gândeai atunci? Cum e cu iubirea? Neîmplinită nu doare, ba da, e pururi în mintea ta ca o obsesie ascuțită. Un cuțit ce te doare gândindu-te cum ar fi fost . . . sau frântă, amară, a fost atât de bine dar de scurtă. De ce? De CE? DE CE?
Unde ești Cupid? AMOR? Te invoc la lumina unei lumănări pâlpâinde. Nu mă lăsa sau lasă-mi inima. Dă-o înapoi, nu era pentru el, tu oare cum de nu ai știut asta când ai străpuns-o cu otrava ta amăgitoare. Te blestem. Ură și venin în venele mele pulsate de o pompă goală. Mi-ai luat inima și cu ea sângele meu cald, fierbinte, clocotitor, pasiunea și dragostea au părăsit carapacea asta goală fără simțire și suflet. De ce rămâne durerea? Orbule, nepăsător și crud. Hoț! Dă-mi-o înapoi. Tu nu ai nevoie de ea. Nici cel la care i-ai aruncat-o. A ascuns-o undeva și a uitat că există. Dă-mi inima înapoi. În locul ei gol și-a găsit sălaș un șarpe blestemat. Solzii lui reci mă ating și mă-nfioară. Refuz să trăiesc din instinct. Am nevoie de inima mea și de un remediu pentru uitare. Să uit că am trăit fără ea și să nu-mi amintesc de cel care a fost păstrătorul ei. Ignorantul. E a mea. Da. Voi nu mai aveți nevoie de ea, el nu a avut niciodată, nu a simțit-o caldă și vibrantă când o avea în palme și a aruncat-o sub un morman de gunoaie. Sau nu i-a păsat. Poate nici el nu avea una.
Iau lumănarea și mă-nvârt neputincioasă în cercul ce mă prinde și mă sufocă. Aș da foc la lumea asta. La câmpii uscate unde flacăra ar mușca din ele și ar cuprinde repede înghițind lacomă tot ce-i iese în cale. La pletele mele lungi. Cred că am să înnebunesc.

Letter :

The shadows are fading away into light as the night is slowly dying. The night is not black or scary it just is . . . it’s alive and vibrating, full of light sometimes, artificial illumination brighter than any day. And it has sounds, you can hear everything so clear.
Why do we need the night? Because only than we can see the moon. Because the night is a time of magic.
I was there when the first star gave birth to light in silence. I was watching it. My room seemed a cube of darkness and now the shadows melt in the corners. Late in the night when dream and magic become one, the moon was like a silver rose and tonight I saw in the stars a different shine. I felt them so close. The shadows were dancing on the wall with the wind, it was all for a moment just frozen, silent, still a new day is starting and I don’t want it. I’ll miss the moon and the romantic spell cast by it, as the first ray cuts the twilight I feel an ungrateful necessity of night.
As soft as a whisper, the ghost of a dream speaks to me of forgotten times and memories and a small part of my soul. That’s only in the darkness when I can permit myself to face the demons from the prison hidden somewhere inside, at the bottom of my heart. Did I misplace the key? I think I forgot about it. That’s called moving on. But ghosts need no key, doors can not hold them, stormy nights always bring them out in the form of questions or regrets or doubts. They are mistakes I have made. Or things left undone. The light spread by the moon is so cold, the night found a place of emptiness and filled it with despair, desolation, anguish and misery. Empty words rise on my lips and I feel a kind of fear freezing me like the wind that never stopped. No peace for the one who sinned. The memory, the cry, it starts to disappear. Take away this cage and burn it, it traps me like a circle that gets more and more tight around me. Set me free, I am dreamer. I can’t breathe, no air is here only a strong smell of captivity. I’m bored, routine. Let me feel your lips in a final kiss for everything we’ve lost. Dark Angel, I need your touch of Evil to burn my skin and awake desires. A fire in the night without a flame. Beyond the silence I can hear your pulse, slow and than stronger, faster, accelerating. Bursting out of you. Save me, I’m calling out for you!


Horoscop. De ieri.
4 FEB. - Va zboara gandul la un eveniment din trecut unde v-a ramas si sufletul. Poate e o amintire draga de demult sau un loc de care sunteti legat sufleteste. Va dedicati ziua unei deplasari - daca nu reale, macar imaginare - spre acel moment din memorie, care inca va impresioneaza. Poate este timpul sa plecati la drum spre un loc prin care nu ati mai trecut demult si de care va era dor, sau primiti vesti de la persoane de departe despre care nu mai stiati nimic de o vesnicie...

Din oglinda ma privește o străină. Unde ești?