„Ma simt gol! Pierdut, calcat in picioare de disperarea altora prin propria incrancenare de forte.
Poate ma insel. Poate calea pe care am ales-o nu e atat de buna, dar nu stiu daca pot si daca vreau sa fiu altfel. TU... Tu imi poti oferi liniste, dar uneori simt ca e mult prea putin; iara de linistea totala nu imi e frica, dar nu ii simt nevoia.
Ma simt gol si am nevoie de bratele tale si asta nu pentru cateva clipe... Cred ca am uitat sa descopar eternitatea unei clipe si am nevoie de asta...
Ma simt gol si am nevoie de bratele tale sa ma umple si asta nu pentru ca ceva rau s-a intamplat in ultimile clipe ci pentru ca... ci pentru ca am nevoie de tine... am nevoie de tine sa fiu al tau; sa stiu ca orice as face... vei fi mereu aici sa ma revendici!
Ma simt gol... si am nevoie de bratele tale sa ma umple! ”

- Am sarutat-o! Nu-ti poti inchipui cat de frumos, cat de dulce si cat de deplin a putut fi sarutul acela. Am simtit ca ma scurg dupa aceea; dulceata lui ametitoare aproape ca ma facuse sa imi pierd cunostinta. Mai vroiam, inca unul, inca unul, dar ma simteam stingher, pierdut... Eu, ea... eu tanjeam nebuneste dupa clipa aceea din nou, dar momentul se consumase... Trebuia sa il inchei, asa ca mi-am adunat toata forta pe care o mai aveam, m-am intors si am plecat... Cu greu... cu greu... Am reusit doar sa ii vad ochii inainte sa ii intorc spatele... era complet ametita ca si mine. Privea pierduta catre mine, prin mine, undeva foarte departe, nefiind in stare sa realizeze ce se intamplase.
Nici nu poti sa iti imaginezi cat de mult tanjisem dupa sarutul acela. In sfarsit se intamplase, iar acum plecam.
„Stai!”
Nu am ascultat-o. Am mai facut doi pasi pana sa...
„Am spus stai!”
M-am oprit, insa nu m-am intors.
„Nu mi-ai raspuns la intrebare!”
„Da... asa e.”
„Spune-mi... Ce simti...”
„Nu!”
„Spune!”
„Nu...”
„De ce? Dupa ceea ce s-a intamplat acum, care ar putea fi motivul pentru care tu ai mai spune nu, acestei simple intrebari?”
„Il stii.”
„Il stiu!?”
Am mai facut un pas, si sincer... cred ca ma pregateam sa o iau la fuga.
„Nu ti-am spus sa pleci!”
„Te rog...”
„Si eu te rog!”
M-am intors catre ea, privind-o cu rautate.
„Amelle, intelege ca nu iti voi putea spune nimic. Nici azi si nici maine. Nu stiu cand. Nu pot.”
A coborat privirea fara sa mai poata spune nimic. Ma uitam la ea, la parul care ii cadea ravrazit, in bucle peste paltonul care ii acoperea trupul. Oare ce simtisem in clipa aceea in afara furie si teama. Dar macar spusesem ce aveam de spus. O facusem sa inteleaga ceea ce devenise o indefinibila nehotarare. M-am intors si am iesit din incinta facultatii. Nu mai puteam suporta sa ma uit la ea.
Afara ingea. Atat de mari erau fulgii, atat de rari si de pierduti in curentii de aer, atat de idilica parea acea noapte incat imi doream nebuneste sa ajung acasa. Era pea mult, era un semn de care eu nu vroiam sa tin cont. Am luat-o la fuga. Daca ar fi venit dupa mine , daca mi-ar mai fi spus un singur cuvant in ziua aceea...

„De ce ea si nu eu?”
Auzisem de atatea ori intrebarea aceea. Dumnezeule de cate ori auzisem intrebarea aceea. Uneori imi vine sa rad cand o aud si acum. Dar atunci lovise din nou... fara sa isi dea seama. Ma cunostea. Stia raspunsul intrebarii aceleia, iar eu... eu trebuia sa il repet. Pentru ce si pentru cine in lume fata asta trebuia sa sufere; iar eu ii dadusem motive in plus ca ar putea lupta pentru mine?
„Amelle. Pentru mine ea e totul. O cunosc, Amelle; ma iubeste, nu vreau sa schimb nimic in ea, nu vreau sa o pierd. Nu am mai intalnit pe nimeni care sa imi ofere atata caldura cat imi ofera ea. Tu! Pe tine nu te cunosc Amelle. Pe tine nu te stiu!”
A coborat din nou privirea iar in ochii puteam observa in clipa aceea profunzimea oceanului. Era pe terminate. Era...
„Atunci, pentru Dumnezeu, de ce nu amandoua!”
... abia incepuse!
„Stii ce imi ceri?”
„Da!”
„Stii ce imi ceri, Amelle?”
Nu puteam face lucrul asta! Sau puteam? In clipa aceea puteam face orice, orice numai sa nu o vad suferind. In clipa aceea mi se parea mai usor sa o vad pe Irina suferind decat pe ea. Dar nu era asa... Pe Irina o cunosteam. Stiam cat de bine se putea ascunde; in acelasi timp stiam atat de multe unul despre altul. Atat de putine! Picase ca din cer soultia cea mai imposibila pe care pana nici ea, Amelia, nu ar fi ales-o, daca ar fi stat sa se gandeasca.
S-a asezat in banca langa mine, tragandu-si fiecare suvita de par care ii pica in fata pe dupa urechi. Nu era in stare sa mai priveasca.
„Chip angelic... Ai sa ma urmaresti toata viata...”
„Imi dau singura raspunsul la asta. Nu vei putea oferi la fel de mult amandoua; si stiu ca eu cel putin nu ma voi mulumi cu putin. Stiu lucrul asta. Atata timp cat stiu de prezenta, de existenta ei, nu pot trai astfel. Nu-si are rostul.”
„Ai fi in stare sa traiesti cu gandul ca in viata, in asa zisa relatie posibila a noastra ar mai exista cineva? Ai fi in stare sa mentii acea relatie constienta fiind de lucrul acela?”
„Nu”.
„Ce-mi ceri Amelle?”
„Nimic.”
„Ce vrei?”
„Pe tine. Dar nu te pot avea. Nu acum.”
S-a ridicat, si a iesit din sala. Eu... eu am ramas complet nedumerit acolo in banca in timp ce profesorul a intrat in sala si a inceput din nou sa predea nebuneste. Am stat si m-am uitat la tabla ca un nebun, dar nu eram in stare sa vad nimic, sa notez nimic. Ma pierdusem in gandurile desteptate de fiinta care acum era undeva pe holul facultatii si probabil plangea nebuneste.
Amelia, biata mea copila, Amelia. Ma apropiasem de ea pentru simplu motiv ca imi paruse cea mai luminoasa fiinta din intreg amfiteatrul. Ea... una dintre putinele fete din seria mea, studenta cu bursa la Facultatea de Inginerie in Limbi Straine, sectia inginerie economica in limba engleza, din cadrul Universitatii Politehnica Bucuresti. Cum puteam sa banuiesc lucrul asta? Cum puteam sa banuiesc ca se va indragosti de mine asa fara ca eu sa imi dau seama?
Nu o vazusem decat tarziu, la fel cum nu vazusem decat foarte tarziu ca si eu... ca si eu simteam ceva pentru ea. S-a intors la cursuri ora urmatoare, dar eu nu mai eram acolo. Plecasem in timpul cursului, in timp ce profesorul se uita extrem de urat si dezaprobator dupa persoana care urca scarile catre iesirea din amfiteatru - care eram eu de altfel. Dar nu isi avea rostul sa stau la un curs pe care nu il puteam urmari; cand prin mintea mea imi treceau acum milioane si milioane de ganduri. Dar culmea... nu ma puteam gandi in clipa aceea decat la Irina. La copilul acela care ma iubea cu atata ardoare si a carui incredere in mine... ma insel... - vroiam sa spun ca era totala - dar care imi oferise totul. Totul.
Ziua aceea devenise un calvar. M-am plimbat ore intregi prin ninsoarea care nu se mai oprise de o saptamana incoace. Nu stiu daca m-am oprit vreun pic in drumul meu, nu stiu cate masini m-au claxonat pentru ca am traversat strada neregulamentar, dar eram pierdut de realitate. Ma gandeam continuu la cele doua fiinte si ma gandeam la greseala pe care o facusem fata de Amelia. Si cu cat cautam mai adanc cu atat eram mai sigur ca nu exista nici o cale prin care eu sa imi reapar greseala.
M-a intors la facultate seara, inainte de ultimul curs. Speram sa o mai gasesc acolo, desi... Am gasit-o. Dar parea mai pierduta decat mine. Nu stiu ce o facuse sa stea acolo, poate intelesese ca eu aveam sa ii dau un raspuns in seara aceea.
„Nu stiu.”
Ochii ii erau rosii de plans, iar foile de pe banca erau la fel cum i le lasasem eu inainte sa plec.
„Te-am vazut venind si atunci am intrat.”
„Mi-am dat seama.”
„Imi pare rau ca te-am pus in situatia asta.”
„Nu! Amelle, nu! E vina mea. Eu am vazut-o venind si in sinea mea nu am oprit-o la timp... Mie imi pare rau... Mi-esti draga Amelle, foarte draga... dar acum...”
„Imi spui ca pot sa sper... Pentru ce?”
Nu i-am raspuns. Am stans-o la piept, unde ea incerca sa isi inabuseasca plansul.

*

„Daca in viata mea... Daca ar mai exista cineva... Ai lupta pentru mine?”
Nu stiu daca v-a fost pusa vreodata intrebarea aceasta... Nu va doresc! Recunosc ca are cea mai pura, cea mai buna si mai nobila intentie, dar si cea mai egoista. Raspunsul a fost simplu: „Nu stiu.” Iar dezvoltarea lui nu a fost in stare sa lamureasca pe nici unul dintre noi. Nici acum nu stiu daca as fi luptat pentru dragostea ei, era egoist... dar nu stiu... as fi ales sa ii ofer ei ocazia de a fi fericita chiar daca asta ar insemna sa plece de langa mine; dar asta nu ar fi insemnat ca eu as fi renuntat asa din senin la ea... nu as fi fost in stare sa fac lucrul acesta atunci, nu as fi in stare sa il fac nici acum, dupa atatia ani... dar sunt atatia ani de cand...
M-a primit in ziua aceea cu aceeasi imbratisare calduroasa dupa care tanjeam zi de zi... Aceeasi caldura si aceeasi iubire pe care mi-o oferea de atata timp, iar eu nu puteam sa ma trezesc din visul pe care ea il crease in jurul meu. Ea... numai ea era acum stapanul meu... numai ea imi putea ordona, imi putea cere orice, imi putea oferi orice... si ii eram sclav. Dar si lucrul acela era prea putin pentru ceea ce ea avea sa imi ofere!? Ma iubea!
Mergeam aproape mereu la ea acasa, ea studenta la Academia de Studii Economice (mai pe scurt ASE) sectia Relatii Economice Internationale, avea mult mai mult timp liber decat mine, care aveam zile in care plecam de dimineata de acasa si ma intorceam seara. Ba char randeam intr-o vreme, iarna... spuneam ca plec pe intuneric de acasa si ma intorc pe intuneric; in rest stau si bat coridoarele cladirilor Politehnicii. Dar nu e relevant. Un chip dragalas, extrem de placut la vedere, un par imens de culoare foarte inchisa si niste ochi caprui carora niciodata nu reusisem sa le descifrez toate secretele si care ma minunau in orice clipa si ma faceau sa ma las dus de vis catre orice alt taram atata timp cat ea era cu mine.
Eram impreuna de mai bine de 7 ani, din scoala generala. Acum eram anul doi amandoi, la facultati diferite... Intr-adevar numai scolile reusisera sa ne separe; aici alesem drumuri diferite inca din liceu... ea ramanand la liceul unde facuse scoala generala eu mutandu-ma la un liceu central... colegiu national... Dar niciodata aceasta despartire nu schimbase nimic in relatia noastra. Ne iubeam, ne iubeam mult, mult prea mult; dar dupa sapte ani de stat impreuna fusese inde-ajuns o privire ca eu sa ma schimb. Amelia... Irina nu ma privise niciodata asa. Nu stiu... nu stiu ce trezise fatuca asta in mine.
A venit la mine si m-a luat in brate fara sa imi dau seama. Eu ma asezasem la biroul ei incercand sa o ajut la un proiect pe care il avea de facut la facultate, iar ea plecase sa ia ceva din bucatarie. A intrat fara sa imi dau seama si m-a luat prin surprindere, sarutandu-ma usor pe gat iar apoi luandu-ma in brate. Era ea, era Irina si nu ii puteam cere mai mult; era atat de frumos ceea ce ea imi oferea...

*

„Buna dinimeaza, domnule Monescu.”
„Buna dimineaza, Amelia. Buna dimineata, Amelle.”
A treia zi de vorbit, cum ar spune unii, pe sleau. Insa nu a fost chiar asa. Nu a scos nici un alt cuvant pe tot parcursul primului curs. Eu? Eu nu am fost iara in stare sa spun nimic. Dupa terminarea acestuia, a cursullui, m-am ridicat, mi-am luat mapa si paltonul si am urcat scarile iesind din amfiteatru. M-a urmarit cum urcam, la fel cum si eu urmaream reactiile ei. Apoi iesind din sala m-am trezit cu ea in urma mea.
„De ce pleci?”
Nu am vrut sa ma opresc, asa ca a continuat sa mearga alaturi de mine.
„Nu stiu... Nu pot sa stau azi... Poate maine am sa pot.”
„De ce?”
„E prea liniste.”
„Cum e prea liniste...”
Insa in clipa urmatoare a lasat capul in jos... Stia la ce ma referisem. Ea tacuse tot timpul. M-a luat de mana si m-a oprit, intorcandu-ma catre ea.
„Spune-mi ca nu simti nimic in clipa asta! Uita-te in ochii mei si spune-mi lucrul asta! Fa-o, Alex!”
Mi se inmuiasera picioarele. Deci trebiua sa joc teatru, asta era? Trebuia doar sa o mint! Trebuia sa fac lucrul asta, sa ma joc din nou cu ea stiind in sinea mea ca ma joc si cu mine insumi... De ce ezitam?
„Ma auzi? Fa-o! Iar eu ma voi opri.”
Am ridicat privirea, care pana atunci era atintita undeva in jos, catre scarile pe care aveam sa le cobor in urmatoarele clipe. M-am uitat in ochii aceia a caror privire ma infiora si simteam cum mi se inmoaie picioarele din ce in ce mai tare. Iar eu trebuia sa imi spun replica (Un singur cuvant! Hai, Alexe, un singur cuvant ai de spus! Un singur cuvant, o singura replica care ar termina piesa aceasta de teatru!), insa priveam mai departe in ochii ei. Nu stiu ce a vazut in clipa urmatoare in ochii mei... Aveam sa aflu mai tarziu.
„Nu! Nu simt nimic.”
Nu stiu ce a vazut atunci. Nici nu stiu cum aratam, dar stiu cum aratam inauntru. Murisem. Murisem inca o data in razboiul impotriva mea. Eram o cauza pierduta pentru ea si o cauza castigata in acelasi timp pentru frumoasa mea Irina. Iar eu... eu ma simteam ca si cum as fi primit numai nicovale peste ceea ce imi statea pe umeri indeplinind functia de cap.
„Atunci sarutul acela?”
Continuandu-mi reprezentatia ieftina pe care o incepusem, am lasat capul in jos, raspunzand mai departe prin fraze cliseu. Ce altceva as fi putut sa fac... Trebuia sa o opresc, desi stiam la fel de bine ca si ea ca nu putea fi oprita atat de usor.
„Sper sa nu ma urasti pentru asta.”
A facut un pas in spate un pic uimita... Nu cred ca se astepta la raspunsul acela, desi pentru mine, erau cele mai banale cuvinte pe care le-as putut spune.
„Bine... Atunci rentunt.”
„Nu ai s-o faci. Te cunosc, Amelle. In privinta asta te cunosc fiinta incapatanata, dar nici nu am sa incerc sa te conving opusul.”
A ramas uimita. Muta in fata mea, pentru ca inainte sa spun lucrul acela incepusem sa rad nebuneste...
„Stim amandoi ce fel de fiinte suntem. Chiar crezi ca va fi asa, Amelia?”
„Nu, dar...”
„Dar ar fi fost ca o ultima carte, stiu... si o accept. Te inteleg mai bine ca oricine altcineva Amelle, crede-ma.”
Am facut un pas catre ea si am luat-o in brate lasandu-ma invaluit de parfumul si de caldura ei, lasandu-ma inlantuit de gingasia mainilor ei. Am simtit ca zbor, dar nu trebuia sa fac lucrul acela pentru mine ci pentru ea, trebuia sa ii ofer macar un sprijin pentru raul pe care i-l provocasem mult prea tarziu.

Am mers amadoi la curs dupa inca o ora de stat si discutat pe holuri despre tot felul de prostii ce nu se legau de discutiile noastre de pana atunci, insa simteam cum in felul ei tanjea mai puternic ca oricand sa fie in bratele mele; iar eu inebuneam, ma simteam prins de vraja pe care ea, ingerul acela o infasura usor in jurul meu.

*

„Ma gandesc! Iar gandurile zboara libere prin corpul asta gol in care nici inima nu mai bate. Cine esti tu? Cine esti tu, cea pentru care eu... nebunul, nebunul care sunt acum; tanjesc nebuneste...
Ma intreb daca visez uneori! Eu... eu nu sunt cel care sa stea legat in fraie... Eram odata demult... Dar tu... cu tot ceea ce esti tu... tu ma invalui in magia ta, tu ma imbeti, ma farmeci... ma adormi, ma trezesti, ma legi de tine intr-un mod in care nu-l pot explica. Chiar daca interiorul meu inca tanjeste... tu... tu il faci sa nege orice astfel de dorinta... Tu! Tu si magia ta!
Pasiune... iubire... credinta!?
Cui servesc lucrurile astea... ce ar fi daca nu ai fi tu...
Tu...”
Unul din momentele disperate in care Irina imi lipsea mai mult ca orice pe lume... Existau si existau des, pentru ca nu aveam posibilitatea sa o vad prea des... O data pe saptamana, uneori mai mult de atat, viata de student era destul de grea pentru amandoi. Chiar daca ea nu avea prea multe cursuri se implicase in tot felul de actiuni, iar pe de alta parte eu, nu aveam timp nici sa dorm. Proiecte peste proiecte... nu conteaza.
Irina mea era cel mai frumos lucru care mi se intamplase in viata. Al doilea... facultatea; dar pentru mine ea era cel mai important lucru si nu aveam de gand sa o pierd in nici un fel. O iubeam mult prea mult.

Cand a citit, pagina pe care era scris acea mica scrisoare, alaturi de o superba orhidee...mi-a sarit pur si simplu de gat, fara nicio explicatie, fara a-i cere absolut nimic. Doamne cat de indragostita putea sa fie de mine... Niciodata nu am fost in stare sa vad lucrul acela pana atunci; iar eu, eu visam sa redevin un floratic. Dar in clipa aceea nu ma gandeam la ceea ce se va intampla mai departe. Eram inebunit dupa Irina mea. O iubeam pe Irina mea si nu aveam de gand nimic, absolut nimic. Stiti ce se intampla intre indragostiti cand nu se vad timp indelungat, cand topiti de dragostea unuia pentru celalalt cedeaza ispitei carnale inca o data si inca o data si inca o data pana cad epuizati tot unul in bratele celuilalt, spunandu-si de zeci si sute de ori ca se iubesc. In clipa accea aveam sa uit de Amelle, aveam sa uit de sarutul acela si aveam sa pastrez in mine numai frumusetea prieteniei dintre noi. Simteam ca nu se va fi multumit cu atata, dar speram ca in timp sa ii treaca. Trebuia sa ii treaca.

*

„Salutare mosule, ce mai faci pe aici? Parca nu aveai cursuri azi?”
Andrei, unul din cei mai buni prieteni ai mei, student la aceeasi facultate cu mine, dar la sectia sectia de inginerie mecanica. Ne intalneam destul de des, cu si palavrageam despre multe lucruri. Si in plus aveam un curs de Inginerie Economia impreuna. In ultimile luni ale anului universitar lipsisem cu desavarsire de la cursul acela pe care nu il consideram neaparat plictisitor, pentru ca imi placea si profesorul si materia; dar intre seminarul la aceeasi materie si curs, care amandoua se tineau in aceeasi zi aveam in jur de patru ore libere, si deci preferam sa merg in cu totul alta parte decat la seminar, si anume in vizita la Irina.
Incercam poate sa ma revansez pentru hotararea de a pleca din tara, cu bursa pentru ceva timp imediat dupa examene, si acest lucru nu ii picase prea bine. Asa ca incepusem sa merg la ea mai des, incercand parca sa compensez faptul ca aveam de gand sa plec. I-am propus apoi, intr-una din acesle zile sa mearga cu mine, iar planurile fura aranjate imediat; avea sa plece la tatal ei in Spania pentru o saptamana iar apoi avea sa vina la mine; macar in vizita. Bineinteles, totul era aranjat in acest mod numai in cazul in care eu plecam, chiar daca ea avea sa mearga oricum la Madrid sa-si viziteze tatal.
Dar sa ma intorc la... povestirea mea.
„Salve, Monescule! Uite si eu pe aici, astept pe cineva.”
„Andrei, ai ajuns deja...”
Un zambet amar mi s-a asezat pe fata, insa pentru o perioada mult prea scurta ca vreunul din ei sa oveserve. Actorul din mine trebuia sa joace din nou. Nu crezusem ca... vazusem ceva in timpul acela chiar din ultima luna de iarna, dar cum eu nu mai mergeam decat mult prea rar pe la cursul pe care il avem impreuna, am ramas pe dinafara un pic...
Se intamplase... Amelle a mea, furase inima altuia; oare si el o furase pe a ei?... am zambit cat se poate de... placut impresionat... trebuia sa raman lucid. Nu era o lovitura, dar simteam ca cineva mi-a furat cel mai bun prieten, foarte repede, prea repede... si mai ales fara ca eu sa imi dau seama. Ce mai puteam face altceva dacat sa fiu cat mai fericit pentru ei doi...
Si eram. Eram fericit pentru Amelia; isi gasise pe cineva, iar eu puteam sa imi continui relatia mea – de parca as fi avut in minte sa ii gases eu pe cineva... Dar eram gelos, eram gelos pentru ca se petrecuse chiar sub ochii mei, iar eu nu o vazusem. Cum fusese oare posibil lucrul acela? Cum de Amelle nu imi vorbise niciodata de Andrei? Cum de Andrei nu imi spusese nimic? Nu conta! Aratau atat de bine impreuna incat nu am indraznit sa comentez... Am incercat sa ma eschivez, spunand ca am uitat sa ii spun ceva unui coleg, legat de un proiect pe care aveam sa il predam peste cateva zile si in fine eram plecat de acolo, urmarit de ochii celor care acum erau impreuna. In plus... Eu nu aveam ce face acolo; nu exista pentru mine vreun motiv pentru care sa ii sacai cu prezenta mea. Vroiam sa plec cat mai repede, vroiam sa ma intalnesc cu Irina si sa uit de tot ceea ce vazusem; sa imi uit uimirea si poate chiar posibila furie...
Peste cateva clipe o sunam pe Irina spunandu-i ca nu mai pot ajunge la ea in seara aceea pentru ca a doua zi trebuia sa merg sa dau o lucrare pe care abia o anuntasera si trebuia sa invat. Vroiam sa alerg, sa fiu singur, sa zbor si sa uit de tot. Nu puteam merge la ea, pentru ca i-as fi vorbit despre si numai despre cei doi. Nu vroiam sa o plictisesc, si nu vroiam sa ma mai descarc in fata ei asa cum o facusem de atatea ori pana atunci... Am ajuns insa tot langa blocul in care locuia... priveam pierdut printre gandurile mele catre fereastra ei, de altfel singura luminata la ora aceea.
Cum putuse sa nu imi spuna? Cum aveam sa mai pot da ochii...
Am invatat atunci ca... era mult mai bine asa. O iubeam pe Amelia mea, dar iubirea pentru ea se ciocnea de multe lucruri pe care trebuia sa le iau in calcul... multe lucruri si multe altele pe care eu... eu le creasem si trebuia sa le dezvolt si sa le fac mai frumoase ca niciodata in drumul pe care il alesesem pana atunci... astfel ca Amelle a ramas alaturi de Andrei, si cred ca in clipa aceea era cel mai frumos lucru care i se putea intampla... Am mai inteles insa si altceva... am mai inteles ca... iubirea e mult prea trecatoare... ca totul e trecator si ca... fara un pic de ajutor din partea noastra a omanenilor totul se stinge enorm de repede.
Si i-am lasat deci pe cei doi, iertandu-mi nesabunita, incercand sa ma indepartez mai tare de Amelle fara ca ea sa observe acel lucru; pentru ca era aproape imposibil sa realizez lucrul acela; insa a fost imposibil pentru mine. Aveam nevoie de ea, aveam nevoie de ea ca amica, pentru ca de-asta ma dusesem si prima oara la ea, doar ca sa pot avea cu cine discuta... mi s-a parut o fire enorm de matura desi nu isi dadea seama, si poate de aceea... poate de aceea am ales-o nici eu nu stiu.

Pe Irina am vazut-o ziua urmatoare, in pragul ultimului examen pe care il aveam de dat in anul acela. Ne-am certat si asta pentru ca mi-a spus ca nu mai poate veni dupa mine... nu depindea de ea lucrul acela... iar eu nu am vrut sa renunt la ideea aceea mai ales cand aveam sa termin cu o medie extrem de buna. Eram atat de starini unul de altul in clipele acelea. M-am asezat pe pat, langa ea, insa nu am schitat nici un alt gest, ceea ce a suparat-o enorm.
„De ce nu vrei sa renunti?”
„Irina, e un vis! Vreau lucrul asta...”
„Da, dar nu neaparat faptul ca nu te vad timp de trei saptamani, ci simplul fapt ca vei fi de sute de ori mai departe de mine...”
„Acum intelegi ce simteam eu in vacantele trecute?”
„Da, si de aceea te rog, nu te duce... Aici stiu ca nu te vad zi de zi, dar macar, te pot suna, putem vorbi!”
„Uite, iti promit ca te voi suna in fiecare saptamana de cel putin trei ori.”
Nimic nu a convins-o sa nu mai fie impotriva plecarii mele, insa lucrurile erau deja stabilite. Aveam sa plec in mai putin de o saptamana. Si pana atunci trebuia sa o las cu sufletul impacat, sa o conving ca totul va fi bine... Dar nu avea sa fie asa.

Nu mare mi-a fost mirarea cand pe lista celor cu bursa care aveau sa plece, pe langa mine se afla si Amelia. Da... si ea hotarase fara sa stie de mine ca va pleca in afara la sfarsitul anului „scolar”. In schimb ea s-a mirat extrem de mult legat de acest lucru.

Cu doua zile inainte sa plec stateam acasa si imi faceam bagajele. Aveam sa lipsesc trei saptamani mari si late de acasa, si trebuia sa imi iau o groaza de lucruri cu mine. Cu ai mei parinti m-am impacat usor cand a fost sa le spun ca aveam sa plec din tara tocmai in Marea Britanie si asta pentru atata timp. Au cam ramas mirati de decizia mea, dar maguliti si mandri de nota finala pe care o obtinusem nu au avut nimic impotriva. Numai Irina... Irina mea care avea sa imi prezica viitorul fara ca eu sa ii pot oferi mai mult decat incapatanarea mea de a pleca.

Aeroport, totul frumos, toata lumea bucuroasa ca plecam... Amelle se lasa asteptata si nu era singura. Irina mea nu mai venea. Imi spusese ca avea de gand sa ma astepte la aeroport in schimb nici urma de ea. Intr-o ultima clipa am inteles ce se intampla...
„Alex, te implor nu te duce... Alex, m-am visat mireasa...”
„Nu cred in asa ceva... Nu cred in superstitii...”
O, dar credeam... De cate ori nu imi spusesera persoane de gen feminin ca se visasera mirese ca dupa ceva timp sa le moara cineva apropiat... Cat de mult credeam in acel lucru, dar eram hotarat.
Am inteles ca nu a avut curajul sa ma mai implore inca o data sa nu plec. Cred ca in clipa aceea am iertat-o, insa stiam foarte bine ca ea nu ma va ierta; dsi era doar un simplu moft si eu consideram ca trebuia sa imi inteleaga si mie visul. Stiam ca ma va uri si stiam ca voi pierde enorm plecad, dar nu vroiam sa ratez tot ceea ce planificasem. Restul gandurilor mele nu mai conteaza.

Si iata-ma in Marea Britanie, intr-un mic orasel satelit al Londrei, locuind la o familie mai mult decat binevoitoare, alaturi de Amelia. Asa hotarasem inca din avion, ceilalti doi cu care mergeam avand sa mearga la o a doua familie tot in acelasi oras, la cateva stradute departare de noi. Cum am ajuns si ne-am stabilit am icercat din rasputeri sa o sun pe Irina pe telefonul mobil, insa nu raspundea. In cele din urma i-am lasat un mesaj, intr-u cat nu puteam face altceva... Un mesaj in care ii spuneam ca am ajuns cu bine si ca totul e bine si frumos.
„Nu ai de ce sa te temi Irina, totul va fi bine aici... promit sa te sun in cateva zile...”
Dar avea de ce sa se teama biata de ea, iar eu nici nu imi imaginam ca s-ar fi putut intampla asa ceva acolo...
Voi incerca sa fiu la obiect ca intotdeauna. Imi placuse ideea de a sta cu Amelia, pana la un punct... Inca mai tanjeam dupa fiinta ei, iar eu hotarasem... hotarasem ca Amelle a mea va avea numai rangul de amica, hotarasem sa nu imi permit mai mult decat... cred ca nici acum nu stiu ce vroiam cu adevarat. Imi era draga... foarte draga, dar nu mai vroiam ca ea sa stie nimic din ceea ce eu simteam... pentru ea. Bineinteles ca totul s-a petrecut intr-o maniera mult mai controlata de hazard decat s-ar fi putut intampla vreodata.
Stateam impreuna, aceeasi camera, paturi diferite (se intelege); nu stiu in ce masura Irina ar fi acceptat desi in toate excrusiile in care am mers cu ea, am stat in camera cu ea si cu prietenele ei... dar Irina nu era acolo, Irina nu vroia sa mai auda de mine...
Am incercat sa sun si a doua zi... aceeasi poveste. „Irina, te porti ca un copil, te rog... te rog vorbeste cu mine... Aici e frumos, mi-e dor de tine insa... Irina... de-ai sti... de-ai sti ce dor imi e de tine...” Al doilea mesaj pe care il lasasem pe un telefon care parea sa fie uitat de lume...
In seara aceea am fost foarte abatut. Amelle, tocmai iesea de la dus cand eu terminam asa zisa convorbire...
„Alex...”
„Alex!”
Am tresarit. Nici macar nu mai eram prezent cu gandul... Era imbracata doar in maieu si slip iar parul ud ii cadea impecabil de supus pe spate. M-a inforat imaginea aceea si cred ca si ea a vazut, insa ea a ramas mult mai pierduta vazandu-ma pe mine, si halul in care aratam...
„Scuza-ma... de fapt o sa ies sa ma plimb un pic... Stii, vreau sa iau un pic de aer.”
Trebuia sa ies; trebuia sa ies de acolo din doua motive. Unul ma simteam precum ultimul om de pe pamant din cauza telefonului dat iar doi... as fi fost pe cale sa distrug tot ceea ce se crease fara voia mea si in cel mai frumos mod... Asa ca am ales sa fug, si sa o las pe ea fara raspuns pe moment. Era dupa amiaza, iar caldura de afara incepea sa ma scoata din sarite. Am intrat intr-un bar oarecare fara sa stiu unde si cum intru, fara sa pot spune ca imi aduc aminte acum cum se numea. Imi amintesc insa fata barmanului, um om mic de statura, imbracat in camasa alba si pataloni de stofa; jucandu-se la tejghea cu un pahar in care nu era altceva decat apa cu lamaie.
„Good day, mate... What’s gonna be?”
L-am privit curios... fara sa pot spune despre el prea multe la prima vedere, nu m-a interesat.
„A Coke please.”
„Oh but you’re not a Coke drinker... and more... you’re an outlander!”
(Voi continua discutia in limba romana, caci de...)
„De unde ti-ai dat seama? Accentul.”
„Nu numai accentul, dar si imbarcamintea... modul de a privi...”
„Multumesc, nu credeam ca e atat de evident!”
A ras usor.
„Nu te teme, nu e un lucru rau... cel putin nu aici. Deci, ce bei baiete?”
„Ceva sa semene a suc de fructe dar nu bautura carbogazoasa...”
„Aha... naturist... inca unul... face bine asta, face bine...”
Am zambit eu de data asta...
„Am renuntat la bauturile de genul acesta din cauza stomacului...”
„Stiu baiete, si eu am facut la fel... dar prea tarziu.”
Mi-a pus in fata un suc de portocale, zambindu-mi din nou. I-am multumit si m-am retras la o masuta in fundul barului urmarind tacut feluritele chipuri ce intrau si iesau de acolo. Insa mintea imi zbura mult mai departe... la mii de kilometri departare... In ziua aceea razbunarea ei isi avea locul. Ma simteam departe de ea si un dor imens mai puternic decat lama unui cutit infipt in inima isi facea de unul singur loc prin pieptul meu. Iar ea nici nu avea de unde sti lucrul acela. Apoi... era o fiinta atat de aproape de mine, care pur si simplu ma facea sa inebunesc in clipa in care ma uitam la ea; si lucrul asta fara sa stiu de ce... Partea cu indepartatul de ea nu reusise a fi decat o iluzie a mea, pentru mine.
Neavand de lucru barmanul si-a luat ceva de baut si a venit la masa mea.
„Vad ca esti singur. De unde...”
„Vin? Romania...”
„Stiu... Destul de departe de noi...”
„Pai am vrut neaparat sa plec in afara si uite ca ajutat de facultate...”
„Facultate?”
„Da...”
Am stat de vorba cu omul acela pana l-am plictisit cu tot ce aveam pe suflet. A stiut sa asculte... m-a lasat sa ma descarc in fata lui legat de tot ce aveam in minte in clipele acelea... A stat si a vorbit cu mine mult... insa nevoit fiind sa plece la bar din nou nu s-a mai intors... Il plictiseam probabil. De ce l-ar fi interesat pe el ca eu...
A durat mult pana am terminat sucul acela intr-u cat se facuse seara cand am iesit din bar. Ma uitam la orice lucru insemnificant pe care il vedeam, incercand sa imi pierd gandurile, dar stiam deja ce avea sa se intample. Aproape ca ajunsesem sa vad lucrurile.

„Hai in oras!”
Abia ajunsesem la gazda, si intrasem in dormitor unde, Ameila era lungita pe patul ei si era perduta printre paginile unei carti a lui Eliade.
„Alex...?!”
„Hai in oras, nu am chef de stat aici.”
S-a uitat la mine si mai uimita. Un tricou verde peste care parul castaniu, nu foarte lunga, ii cadea mai fin ca niciodata de cand o cunoscusem eu; a laturi de o pereche de pantaloni negri ii alcatuiau vestimentatia. M-am apropiat de ea, si am luat-o de mana rugand-o din priviri... iar ea a zambit si a aprobat dand din cap. Ne-am ridicat amandoi de pe pat, caci ma asezasem si eu intre timp si am plecat; nu inainte de a-mi arunca telefonul mobil, gata inchis pe pat. Nu vroiam sa mai aud de nimeni in seara aceea. Vroiam doar sa uit de tot si de toate.
Nu am mers nicaieri, ci ne-am plimbat toata seara prin parculetul ce se gasea la cateva strazi de casa in care locuiam. Am iesit din casa insa tot timpul Amelle a mea a vorbit, eu ramanad extrem de tacut. Mult dupa apus, Amelle a tacut si ea subit. S-a apropiat de mine si m-a luat de brat, rezemandu-se de umarul meu ca si cum ar fi vrut sa ma imbratiseze. Am tresarit in sinea mea pentru ca vroiam inebunit sa faca lucrul acela, insa nu l-a facut.
„Imi pare rau pentru ce s-a intamplat azi, Alex.”
„Ce vrei sa spui?”
„Ti-am auzit mesajul lasat pe telefonul, Irinei. Scuza-ma; eram in fata usii si te-am auzit cand vorbeai.”
Era de asteptat. Doar batuse imediat ce eu inchisesem mobilul. Am zambit, facand-o parca sa se mire.
„Nu-i nimic Amelle. Ce-o fi o fi, acum... acum nu mai conteaza.”
Si graiam adevarul. Nu mai conta. Gresisem sau nu, Irina nu avea sa mai vorbeasca cu mine. Trebuia sa inteleg lucrul ala...
„Dar, Alex... acum ce ai de gand sa faci? O lasi balta?”
„Nu stiu, Amelia; ea nu a inteles visul meu, asa cum nici eu nu i-am inteles dorinta ei nebuna de a nu merge. Nu stiu ce voi face. Mai am doua saptamani si jumatate sa imi dau seama ce am de gand.”
Iar apoi i-am spus in gluma: „Apoi, sunt aici cu cea mai draguta fiinta dintre toate. Nu mi-as dori mai mult...”
S-a uitat la mine pierduta. Nu... nu pierduta. Se cufundase in ochii mei total fara nici cea mai mica greutate, iar eu am lasat-o inebunit de curiozitatea pura a ochilor aceia... Nu puteam face nimic impotriva lor, nu ii puteam respinge si nu imi putem cere sa mi-i aproprii... Am simtit din nou, ca un val imens venit din neunde... acelasi sentimet coplesitor, aceeasi dorinta nebuneasca din ziua aceea de la facultate in care am sarutat-o. Aceeasi dorinta se mainfesta in momentul acela, fara ca eu sa ma pot impotrivi... si s-a intamplat. Din senin am sarutat-o din nou, fara sa vreau, fara sa ma pot impotrivi in vreun fel avantului meu fara pic de inteles pentru ea; insa sarutul fusese primit. Aceeasi plenitudine, aceeasi dulceata ce imi taiase picioarele prima oara... aceeasi Amelle, ce avea sa devina un simplu copil dupa sarutul acela... Amelle... Amelle...
„Ce faci, Alex? Nu putem... Nu avem voie!”
„Stiu!”
Un alt sarut fu pecetuit imediat de buzele noastre fara cea mai mica impotrivire din partea amadorura.
„Si Irina?”
„Irina nu e aici...”
„Si Andrei?”
„Andrei nu va afla...”
„Alex... imi ceri...”
S-a departat de mine intr-o clipa. Ca apoi sa ma priveasca in ochi. Muguri mici, lucitori si transparenti isi incercau aparitia in ei.
„Iti cer sa visezi... sa traiesti, sa simti si sa visezi din nou...”
A continuat sa ma priveasca, in timp ce unul din mugurii aceia isi incepuse drumul lin si zbuciumat pentru cei ce privea, pe obrazul fin si imbujorat al ei...
„Amelle... stiu... iti cer prea mult.”
„Imi ceri. Imi ceri sa tradez! Si nu voi face asta!”
„Nu am cerut asa ceva. Ar fi ultimul lucru pe care l-as cere, Amelia. Si stii lucrul asta!”
S-a zbuls din imbratisarea mea, facand doi pasi imensi ca sa se departeze de mine, iar apoi s-a intors cu fata la mine.
„Exact asta faci! Acum? Acum Alex, de ce nu atunci?”
Inca? Inca mai visa la clipele acelea? Era o confirmare... iar eu pe lucrul asta mai bazasem. Dumnezeule era un meschin! Ce aveam de gand sa fac acolo?
„Ai dreptate. Iti cer sa tradezi. De aceea nu o voi mai face. Imi pare rau!”
M-am intors si am dat sa plec fara sa pot privi inapoi.
„Stai! AM SPUS STAI!”
„De ce as sta? Amelle, daca mai stau, voi continua sa iti cer lucrul asta; nu il vreau. Nu vreau sa te fac sa ranesti pe altcineva si nu vreau sa te ranesc pe tine!”
„Nu mi-ai mai spus Amelle de cand ai aflat de Andrei. Stii cat dor mi-a fost de lucrul asta?”
„Stiu. Dar nu esti a mea, Amelia; esti a lui si a lui vei ramane. Iarta-ma. Tu esti doar Amelia. Acum si pe viitor vei ramane Amelia; nu pot sa cer mai mult, nu vreau sa cer mai mult!”
„Tradatorule!”
M-am intors spre ea indignat si zambind amar. Cu ce o tradasem!?
„De ce pleci acum? De ce parasesti din nou sufletul care atunci... De ce Alex? De ce?”
„Pentru ca...”
„Nu ai pic de mila! Nu ai pic de compasiune in inima aceea pe care o porti? Sau esti doar un actor bine structurat! Crezi ca nu mi-am dat seama atunci ca mintea cu toata fiinta ta? Stii cat de mult mi-a luat sa imi revin?”
Ramasesem uimit. Nimeni niciodata nu reusise sa ma vada, daca eu nu vroiam. Imi jucam jocurile cu cea mai delicata si cea mai convingatoare pasiune astfel incat uneori ma convingeam si pe mine. Am simtit cu mi se taie picioarele. Uimitor pentru mine in clipa aceea a trebuit sa ma sprijin de ceva. Nu mai puteam sta in picioare... iar pe fiinta din fata mea nu o puteam cuceri. Nu ma mai puteam ridica moral la nivelul actorului pe care il jucam de atatea ori. Inlemnisem. Am incercat sa o privesc; sa imi ridic ochii fara sa imi dau seama ca acestia erau deja atintiti asupra ei insa erau atat de incetosati incat nu mai vedeam. Plangea. Plangea in hohote, iar eu nu ma puteam misca din loc; iar ea ma privea inebunita. A fauct un pas spre mine, insa eu nu am fost in stare sa spun nimic. Am inchis ochii.
„Nu stii nici pe departe tot ce fost in mine atunci, Amelia.”
Avea intentia sa se apropie si mai mult, insa acum se oprise parca avand intentia sa ma asculte.
„Amelia, acesta iti e numele si asa iti voi spune de acum. Erai atat de frumoasa, de scumpa in visele si in maturitatea ta un pic pierduta in jurul norilor de vise in care e pierduta si acum. O fiinta pe care eu am vrut sa o apropii de mine pentru ca mi-a placut si mi-a devenit draga de la primele vorbe, insa ea a dorit mai mult. Am vazut lucrul acela; l-am simtit si am vrut sa il tai din radacina, insa nu am am fost in stare si mi-am spus ca se va stinge de la sine. Insa pe cat de indragostit eram de ingerul meu, pe atat de usor s-au nascut si alte vise in mine si visele acelea se legau de tine. Cand te-am sarutat atunci... am fost slab; mi-am lasat visele sa ma cucereasca si am descoperit cel mai frumos lucru care mi s-ar fi putut intampla, insa si blestemul de a incerca sa te indepartez de mine... Dar era ea; era Irina, cea care va fi si cand voi pleca de aici, era ea si nu vroiam sa o pierd inca asa cum nu vreau nici acum desi am pierdut-o deja. Asta mi-a fost norocul; se pare ca actorului din mine nu i-a reusit interpretarea prea bine atunci.”
„De ce?”
„Asculta-ma! In timpul care a trecut dupa discutiile noastre atunci am vrut sa cred am ajuns sa cred ca tu... poate chiar se intampla... nu stiu inca; cand l-am vazut pe Andrei am atins culmea nebuniei. Cineva imi fura singura persoana cu care puteam comunica din noua lume in care ma nascusem. Asta avea sa fie. Eram fericit insa pentru ca ea, persoana aceea, era fericita. Cel putin asa cred... Acum am facut iar un pas gresit. Si ma rog! Ma rog sa ma pot opri la timp pentru a nu distruge mai mult din ceea ce s-a creat cu si fara voia mea. Iarta-ma Amelia... poti sa ma urasti daca vrei; in clipa asta vreau sa ma opresc. Nu stiu daca se va intampla de curand insa... vreau... nu vreau sa te ranesc nici pe tine nici pe el si nici ceea ce a mai ramas din mine si din ea!”
„Taci, prostule! Taci... stiu... ti-am vazut privirea atunci insa nu am spus nimic. (Inca un ciocan puternic in cap si o crestatura pentru picioare.) Ce puteam face? Andrei era frumos... frumos... si il ador; insa tu...”
„Opreste-te... te rog!”
A venit spre mine si m-a luat in brate, sarutandu-ma...
„Daca va fi sa te am si numai pentru saptamanile astea, macar atat... sa fie!”
Am privit-o in ochi, arzandu-ma parca licarul acela ce stralucea inauntrul lor, iar apoi am strans-o in brate mai puternic ca niciodata.
„Of, copila, de as cunoaste macar o parte din lumea ce se invarte in jurul tau...”
Am mers inapoi la ceea ce era casa noastra... In seara aceea parturile din camera noastra au fost unite fara supararea nimanui. Am dormit alaturi de ea, tinand-o in brate la fel cum facusem pentru prima data cu o alta persoana, cu mult inainte. Iar lucrul acesta ma infora de moarte, pentru ca nu stiam ce aveam sa fac mai departe. Era clar si hotarat ca la intoarcere, voi lasa relatia dintre Amelia si Andrei sa se dezvolte mai departe, insa eu? Irina probabil avea sa nu mai vorbeasca cu mine...

„Irina, e ultima oara cand sun. Imi pare rau... imi pare rau pentru tot. Am inteles gresit amandoi poate... iarta-ma... e ultima oara cand te voi deranja. Nu te chinui sa mai suni; mobilul va fi inchis.” Incercasem pentru a treia oara sa o sun pe Irina, insa nimic. Acelasi raspuns mut ca in primele doua incercari, lucru care ma dusese in culmea nebuniei. Ma enervasem atat de tare incat una din cartile care erau pe noptiera de langa pat a zburat fara nici cea mai mica nesiguranta pana in peretele din partea cealalta a camerei. Amelia era jos, vorbea cu gazdele noastre despre... vroiam sa le facem noi de mancare; ceva specific... romanesc.
Stiti, cu tot caracterul acela rece, englezesc, al lor, nu imi aduc aminte de vreo seara mai frumoasa pe perioada cat am stat acolo. Insa privirile mele erau numai pentru Amelia si imi parea ca si ale ei fusesera la fel pe tot parcursul serii.
In timp ce in bucatarie ne chinuiam de zor sa facem ceva ce semana cu o mancare romaneasca, Amelle a mea se uita la mine cu cel mai mare jind. Parca ma ardea privirea ei... nu stiu... ma facuse sa devin total distrat astfel incat la un moment dat m-am taiat. A venit la mine, mi-a luat degetul si mi l-a bagat in propria gura privindu-ma ca si cum as fi fost o simpla jucarie a ei pentru seara aceea. Apoi m-a sarutat cum nu ma sarutase niciodata pana atunci. Mai dulce, mai deplin decat oricare alt sarut pe care ea mi-l dadu-se pana atunci. In sinea mea insa incepuse declinul.
Tanjeam, tanjeam dupa tot ceea ce Amelia era in clipa aceea, dar nu era inde-ajuns. Eram constient ca nu aveam sa o am pana la sfarsit; ca avea sa vina clipa cand ea ne vom fi intors acasa si ca nici unul din noi nu avea voie sa il priveasca pe celalalt in modul in care il privea in ultimile clipe. Insa am tacut, am inghitit totul in sinea mea lasand-o sa se dezvolte mai departe asa cum ar fi trebuit. Nu eu eram cel in masura sa modific tot ceea ce se dezvoltase pe parcurs sub ochii mei; nu voriam sa fiu el cel ce avea sa distruga totul in calea ei... in calea lor... si asa avea sa ramana.
Si cu toate acestea m-am lasat dus de val, ca un copil indragostit pentru prima oara. Oare nu intodeauna facem asa cei care stim sa iubim cu adevarat? Oare nu totdeauna ne lasam dusi de val fara sa intrebam de ce si incotro ne duce fluxul acela de energie care nu se mai termina?
In noaptea aceea nici unul din noi nu a adormit pana tarziu. Declinul meu insemna faptul ca ma indragosteam de ea; dar de ce sa il numesc declin. Cu fiecare sarutare cu fiecare privire aruncata si in treacat, cu fiecare gest pe care il facea, Amelle devenea mai stapana pe inima mea... Iar eu... eu nu eram in stare sa ii refuz nimic. Trecusera cateva zile, cateva zile in care fara sa imi dau seama ma schimbasem cu totul; din cel mai bun prieten al ei, din cel care incerca sa o tina departe de el gandindu-se cu egoism mai mult la el decat la... cei dragi lor, acum eram scalvul ei dornic de a-i fi mai aproape ca niciodata... Eram indragostit de ea.
Cateva zile ma facusera sa transform tot ceea ce simtisem pentru ea intr-un val imens de sentimente ce isi exprimau din ce in ce mai senin dependenta fata de Amelia mea... de copilul acela care in clipele acelea se inghesuia atat de frumos, atat de placut, atat de claduros la pieptul meu; de fiinta aceea care ma privea mereu fermecandu-ma de la prima intalnire a ochilor nostri; de... femeia a caror sarutari pline de dulceata si de pasiune le visam pana si ziua in amiaza mare cu ochii deschisi nerealizand nici macar o clipa ca sunt treaz. O doream; doream sa ii cunosc si cea mai ascunsa latura a trupului a mintii a fiintei si existentei ei... vroiam sa fie a mea... Numai a mea...

Atunci am realizat... Undeva... departe de fericirea noastra exsitau cel putin o fiinta asupra careia eu acctionasem desa in cel mai groaznic mod... Acum era randul meu sa intreb; iar intrebarea pe care vroiam sa i-o adresez ei, nu aveam nici cea mai mica idee ce forma avea sa aiba...
„Andrei...”
„Andrei va afla de la mine... o sa inteleaga.”
„Si o sa ne urasca. O sa-mi pierd prietenul...”
„Va ierta.”
Speram nebuneste ca ceea ce ea spusese sa se adevereasca, speram sa fie mai frumos ca niciodata; m-am lasat dus de visul si d vraja ei; amandoi goi in pat, sarutandu-ne, imbratisandu-ne mai mult ca niciodata...
Am facut dragoste... am cedat amandoi placerii nebunesti a carnii din care ne-am trezit mult prea tarziu inmarmuriti de ceea ce facuseram dar mai fericiti ca niciodata. Cred ca am auzit-o spunandu-mi in clipele acelea cele doua cuvinte magice de care mi-a fost frica mult timp inca. I-am raspuns cu un sarut pe frunte; si am privit-o in ochi... Ardeau de frumusete si bucurie...

Inca doua zile in care impreuna cu ea fiind ii deveneam din ce in ce mai drag, iar ea pentru mine era stapana. Insa gandurile mele se invarteau in multe directii... I-am spus... i-am spus despre Andrei, despre Irina, tot ce gandeam in clipele acelea; am gresit oare? Oare acum stiind ce avea sa se intample... Concluzia a fost neasteptata; insa eu eram mult prea indragostit ca sa mai pot ceda. La sfarsitul celor doua zile ne-am certat. Avusesem impresia ca nu ii voi putea oferi atat de mult cat ea isi dorea, ma speriasem; iar frica aceea ma facea sa vad un pic altfel... agatandu-ma de imaginea bietului meu Andrei.
„De ce? De ce nu mai mult?”
„Amelle, scumpa mea Amelle. Chiar nu vezi ca timpul e impotriva noastra? Chiar nu intelegi ca eu m-am opus hazardului odata; iar acum nu am de gand sa distrug ceea ce el a creeat pentru voi doi; doar pentru a ma lupta eu cu mine insumi?”
„Si eu?”
„Si voi, Amelle! Si eu... si voi suntem ce suntem; eu nu sunt ceea ce vreau sa fiu; nu vreau sa va pierd pe niciunul din voi!”
S-a intors cu spatele la mine.
„Blestemat fii!”
Am ras atat de tare incat am simtit cu fiecare hohot al meu pe ea o durea mai tare ca niciodata. In clipa aceea, privind-o si simtindu-i lacrimile din ochi, am inteles in sfarsit cat de mult mai iubea si cat de mult ajunsesem eu sa o iubesc in doar cateva zile... Am inchis ochii cu greutatea unui om blonav... nu stiu de ce. Cand i-am deschis am intrebat-o:
„Ce vrei de la mine, Amelle? Ce...”
„Vreau stele, vreau petale, fulgi de zapada, vreau foc...
Vreau vise Alex, vreau pasiune...
Te vreau pe tine...”
Era deja intoarsa cu fata la mine si niciodata nu o vazusem asa cum aveam sa o vad in clipa aceea. Imi era teama de ochii ei, de mana ei tremuranda, de modul in care parul ii era ravasit in adierea vantului, are carui suvite ii ascundeau ochii, de pieptul care in clipa aceea respira speriat si alert... de tot ce devenise prin cuvintele pe care mi le spusese. Insa pentru mine fusese finalul. Acum stiam... stiam totul in mine, in ea, in ceea ce ne inconjura; in noi...
„Tu ce vrei, Alex?”
Am inchis ochii din nou, cautand ca ma asej in genunchi, caci eram in parcul unde pentru prima oara ne recunoscuseram nebunia unul in fata celuilalt. Iar jocul meu trebuia jucat in cel mai frumos mod, pe care numai eu aveam sa il creez.
„Te vreau pe tine, vreau pasiune si nebunie...
Vreau pene si fulgi de zapada si bucurie...
Nu vreau nimic, si totusi te vreau pe tine...”
Am deschis ochii si am privit-o. Zambea. Zambea atat de frumos... radia de fericire. Zambetul ei... zambetul ei imi dadea senzatia ca pluteam in golul imens al mintii mele, in care toate razboaiele de mult potolite aveau sa se reporneasca, pentru un suflet; pentru o noua ea; pentru Amelle.
„Cred ca am vazut un inger zambind...”
Am zambit un pic cu o aliura amara, privind departe, in gol...
”Cred ca am vazut un demon plangand.”
Iar apoi am ridicat privirea catre ea... lovitura finala fusese data, iar eu nu ajunsesem sa vad nici lucrul acesta...
„Da-mi o lacrima iar iti voi creea un palat...
da-mi un zambet iar eu creez un nou soare...
da-mi un fir de par iar eu voi creea o noua lume...
da-mi o mana iar din sangele tau ma voi naste pentru tine...”
„Ma dau tie toata, si tot ce vreau sa creem este caldura, si lumina, si dragoste.”
„Invata-ma...
invata-ma sa fiu eu...
invata-ma sa fiu al tau...
invata-ma sa fiu tu...
invata-ma sa ma ai...”
„Hai sa invatam imprena...cum sa traim!”
Insa eu devenisem rau... mai rau ca niciodata; iar mintea mea era napadita de ganduri pe care niciodata nu le intelesesem...
„Esti gata sa te avanti cu mine?
Esti gata sa mori ca sa renasti? Sa traiesti doar ca sa cunosti?”
„Da!”
Am privit-o in ochi... insa ea nu intelegea ceea ce eu ii ceream...
„Te mai intreb o data... si raspunde sincer!
Esti gata sa mori ca sa renasti? Sa traiesti doar ca sa cunosti?”
Insa raspunsul a venit mai clar ca nicodata, mai frumos ca niciodata...
„Impreuna putem invata sa zbura!”
Iar eu o uram in clipa aceea. O uram si o iubeam mai mult ca niciodata; dar nu eram sigur pentru ea... Ma indoiam de mine si ma indoiam de ea... si i-am spus-o... pentru ultima oara i-am spus ca ma indoiam de amandoi in acelasi timp. Si o iubeam. Nu aveam nicio sansa sa fim impreuna mai mult de cateva saptamani; eram constient de lucrul acela; insa mi-o doream aproape de prea mult timp!
Ne-am plimbat mult in seara aceea spunandu-ne vorbe dulci pe care doar cei indragostiti si le cunosc, vorbe pe care nu am sa le pot uita niciodata, sarutandu-ne la fiecare pas facut in intunericul noptii; insa ceea ce avea sa fie niciodata nici in cele mai crunte vise nu mi-am imaginat...
„Mergi ca si cum nu ti-ai fi dat seama. Cineva ne urmareste...”
Amelle inghetase in bratele mele iar eu nu aveam ce face. Nu puteam sa o luam la fuga, eram in spatiu deschis.
„Stati pe loc. Nici sa nu va ganditi sa va intoarceti.”
Ne-am oprit, ascultatori... Nu prea aveam ce face. Am auzit cum cineva in spatele meu arma cocosul unui pistol.
„Da-ti-ne portofelele.”
Si eu si Amelle am scos amadoi portofelele, ridicandu-le la nivelul umerilor. Am avut posibilitatea sa o privesc - parea ingozita, iar privirea ei ma hotarase. In clipa in care mi-am simtit portofelul luat din mana m-am intors; piciorul meu lovind extrem de puternic peste arma care s-a descarcat in gol. Urmatoarea lovitura tintise capul hotului, care picase la pamant fara cunostinta - se lovise cu ceafa de bordura strazii. Celalalt o luase la fuga.
L-am privit indeaproape.
„Tu!?”
Era... era cel in care eu ma increzusem acolo, in bar... Acum era intins pe jos, plin de sange; probabil aproape de moarte. M-am intors catre Amelle; era cazuta. Dumnezeule, pistoul acela se descarcase; nu! Nu avea cum sa o loveasca pe ea! Nu avea de ce! M-am repezit catre ea si am intors-o caci era cu fata la pamant. O pata mare de sange aparuse in pieptul ei, in jurul unei gauri minuscule facute de proiectilul de plumb. M-a privit pierduta, in timp ce mana stanga urca usor catre chipul meu, insa nu avea sa ajunga sa ma atinga.
„Te...”
Amelia mea murise. Tot ceea ce constituia fiinta mea in clipa aceea urla, insa vocea ma parasise. Urlam. In singuratatea aceea in care ma afla sufletul meu urla fara oprire, insa numai eu auzeam zbuciumul urletului meu. Eram din nou singur. Singur si pierdut.
Am strans-o la piept, plangand fara noima pana un politist din apropiere, care auzind zgomotul facut de arma a ajuns langa mine. Nu a fost in stare sa spuna nici el nimic. Nu l-am auzit... Nu auzeam nimic in afara de zgomotul facut de arma din nou si din nou si din nou... Amelle... ce facusem... era vina mea!
„AMEEELLE! AMEEEEEEEELLE!”

Odata cu ea a murit si Alex. Intors acasa cu mai bine de o sapatamana inainte de data de intoarcere a trebuit sa infrunt mai mult decat am crezut vreodata. Irina... Irina nu a auzit de la mine ca m-am intors. A aflat mult mai tarziu, cand gasind puterea sa isi calce pe mandrie a sunat in sfarsit la mine. Insa eu eram inert... i-am povestit mult mai tarziu ce se intamplase acolo; cum murise Amelle, cum eu fusesem vinovat pentru moartea ei... ca o iubisem mai mult decat as fi vrut sa iubesc pe cineva vreodata.
Nu am cerut iertare. Nu stiu daca am fost iertat sau nu... insa Irina e inca langa mine... o iubesc. Cat despre Andrei... bietul de el nu a aflat niciodata adevarul intreg... a plecat dupa ea... Acum eram de doua ori vinovat. Si totusi numai eu eram cel care era blestemat sa mearga mai departe; sa intemeieze o familie, cu camin, sa aiba doua fetite mai frumoase decat lacrimile unui inger, si toate acestea... Pe una din fete o cheama Amelia Irina, pe cealalta o cheama Amelle Mihaela... A fost blestemul pe care eu insumi mi l-am ales asupra mea, iar Irina a acceptat tacit. Ma iubea. Insa... nici ea nu a avut prea mult noroc. De aceea pe Amelle am numit-o si Mihaela. Era numele ei din partea mamei...

10.02.2004