agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2305 .



Cararea
proză [ ]
proza scurta

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cristache ]

2005-04-19  |     | 





Cărarea

Pășește apăsat pe cărarea gălbuie, în câmpia sterilă, ieșită din timp. Vidul cerului cenușiu, ca un sorb imens, rarefiase ziua. Timpul nu există decât acolo unde colcăie viața, acolo unde sunt vulturi și oameni. Ei dau drumul orelor zăgăzuite de cer și de pămînt. Aici nu există decât el și cărarea. Prin tălpile-i aspre pare că tot pământul ia forma unei fâșii rahitice precum o sfoară. Iarba tăioasă, arsă de vântul stepei, îi intră printre degetele și crăpăturile picioarelor reținându-i pașii. Călătoria a început cu mult timp în urmă. Oare de câte zile, de câte săptămâni se sprijinea pe cărare? Nu ținuse și nici n-ar fi putut ține un răboj. Nu are minte și nici inimă pentru așa ceva. Are doar trupul acoperit cu o pătură aspră și ochii imateriali, imenși, difuzi, luptându-se cu pleoapele uscate. Simte, dincolo de tot ce se poate pipăii, spirite tăcute ieșind din stele și din pământ. Ele îl interoghează. Singura limbă vorbită e limba abstractă a ideilor ce-i trec prin minte. Gura n-o mai folosește decât la mestecatul ierbii. Luase în tălpi neverosimila cărare în această purificare a lutului. Intuia că bucata asta de potecă este ultima pe care eternitatea i-o punea înainte pentru al călii. In puterea nopții linia cărării se pierdea în stelele sudului. Pe ea pășiseră doar cei aleși. Cu ea lumina nu se termina niciodată. Nu conta că e noapte sau zi. Ambele erau la fel de întunecate și reci. El era pe cărare, dincolo de ele. Se oprea din când în când pentru a săruta pietrele gri-albăstrii ale rarerol răspântii amăgitoare. Limba-i bătrână, străină, tumefiată de ierburile uscate, le mângâia sugându-le puterea. Erau pietre sfinte, ochii sufletelor plecate. Mari cât un braț, lunguiețe, fine și calde la pipăit. În preajma lor, vântul care le șlefuia, mirosea a dogoare, a pâine, a casă. Lângă căldura lor se întorcea la sufletul copilului de altădată ce dărăcea lâna prăfuită și iute pe gardul colibei sau pregătea pipa lungă de os a bunicii. Lipit de ele se întorcea la sufletul băiatului în această erezie a timpului pe care trebuia să-l învingă. Cobora alte cărări încărcate de poame. Zeama acestora dulce, consistentă, i se scurgea avid printre degete. Desprindea cu gândul fructele pârguite pe care le prindea într-o cingătoare împletită din rafie. Știa că jos, în vad, ea îl va aștepta cu mâinile făcute cauc. O vedea de departe în șiragul de oglinzi aurii pe care apa le fura asfințitului. Turmele profanatoare spărgeau mirificele oglinzi în cioburi sclipitoare. Aceste cioburi lichide își prelungesc scurgerea printre coapsele rumene pe care el pune voluptos palmele. Peștii îi ciugulesc de picioare. Mănâncă lacomă din fructe cu mâna dreaptă, aruncând printre buze semințele peștilor, în timp ce stânga îi alunecă spre cingătoare căutând încet fructul cărnii în arborele acesta al tinereții udat de râu. El îi strânge sânii bronzați și liberi în crengile rășchirate, aspre, ale degetelor. Ea vede totul în oglinda renăscută a apei și râde. Și el râde mușcând-o de ureche. Peștii încă nu au plecat la culcare. Îi mușcă încă de glesne și coapse cerșindu-le semințe. Apoi amândoi mână turmele pe drumul lipit de râu, spre sat. Au terminat toate fructele și ea îl mușcă de mână. Își desface coadele și se leagă de mijlocul lui. Pe carel auriu intens al serii zboară un avion. Zgomotul sperie turmele pentru câteva clipe. Boncănitul animalelor compune muzica divină a serii. Păsările obosite călătoresc pe spinarea bivolilor. O ia și el în spate. Picioarele-i tinere, lungi, muncite de soare, i se scurg de-o parte și de alta a pieptului. Avionul, după care ea își plimbă privirea cenușie, l-au înghițit munții. Nu se mai vede. Se văd în schimb primele colibe. Atunci ea sare din cârcă-i și fuge spre casă. Sunt singurele bucurii ce și le pot face. Încă nu îndrăznesc mai mult. Ce forță trebuie să aibă timpul ca să-l învingă trupește?!! De sărbători lua berbecul cu o mână înjunghiindu-l cu cealaltă. Mama îi turna, cu o anumită voluptate, apa călduță pe brațe. Îl fașcina substanța divină a apei, transparența ei furată din cer. Nici un alt material cu greutate nu avea puterea eterică de a lăsa privirea să treacă prin el, iar când mai târziu, în satele imense ale civilizației, va descoperii mirat sticla solidă, prin care nu îți intră degetele ci doar privirea, va crede că-i furată de la zei. Acasă oalele erau din trupul pământului, din humă arsă. Știa să facă vase, cu o ingeniozitate uimitoare, în care să încapă atâta mei încât să nu poată fi ridicate de jos de brațele singure ale unui voinic. Fragilitatea lor aparentă îl speriau până și pe el dar zeii dădeau puteri înzecite operei lui. Ceilalți săteni nu puteau face asemenea vase imense decât din lemn sau din piatră. Bun prieten era și cu focul. Þinea la nesfârșit mâinile în foc prelucrând brățări, inele, cercei, amulete. Puterile magice îi dădeau târcoale. spiritele bune l-au învățat să vorbească cu turmele, câmpul și pădurea, cu stâncile munților ce-și desfășurau poala îi apropiere. O mare luptă se dădea în inima lui și în carnea lui, în venele lui care băteau sălbatic, în sufletul lui neliniștit și năvalnic, fiindcă el o iubea și o dorea așa cum zeii i-au dat-o bărbatului. Dar castitatea părea singura pavăză împotriva spiritelor rele ce l-ar fi lipsit de atributele magice. Ea era femeie. era o torță care pentru a se stinge îl trăgea în râu. Îi spăla tăcut coapsele în apa ce părea că le binecuvântează iubirea. Astfel ea, în alință cu limpezimea undelor, l-a trădat. Cam tot atunci când i-a spus că îi va naște un copil puterile l-au părăsit, focul i-a pârlit palmele aspre. În zori a plecat spre apus prin același loc dar pe altă cărare, mai tânără. Dinții puternici mestecau alte ierburi decât cele de acum. Când, peste săptămâni, cărarea a obosit purtându-l a ajuns în lumea străină a oamenilor civilizați. Nimic nu îl putea mira deșii nimic nu-i era cunoscut; nici mușuroaie imense numite orașe în care oamenii stau unii lângă alții fără a se cunoaște, nici imobilele imense din beton și sticlă, nici miile de mașini, nici lumina datî de electricitate. Aici a rămas o viață. De ce? N-a înțeles pe deplin niciodată. A fost sclavul acestui mod de a trăi. A muncit, a învățat, a iubit o femeie simplă și săracă, a făcut copii, a devenit un om al oamenilor, nu un om al râului, al câmpului, al colibei. Când toate acestea i-au poruncit să vină a luat pătura aspră și a pășit hotărât pe cărare. Pe ea, după atâta timp, atinse liniștea deplină a sufletului. Își simți trupul auxiliar,străin, rigid, ca o bucată de sticlă prin care trecea cu privirea. Își auzea, în liniștea internă, inima lovindu-i pieptul, pulsul, foșnetul mecanic al plîmânului, zumzetul ficatului, mersul domol al sângelui prin tot corpul. Începu să-și cunoască corpul în cele mai intime unghere.
În depărtare, pe palma câmpiei, primul om. În spate aurul pur al serii ce se scaldă în râu, crângurile binecuvântate ale copilăriei, drumurile prăfuite, colibele, satul. Un tânăr puternic, grăbit, trece prin el cu privirea-i cenușie, purtând un hârleț în mână. În trecere îl atinge. Are sentimentul eternei ușurări de carne. Când apa râului în care intră și peste care trece, o simte străină, întoarce privirea. Undeva în săpate, de-a lungul cărării, un tânăr sapă mormântul unui trup acoperit cu o pătură aspră, un trup cu ochii imateriali, imenși, difuzi, învinși în lupta cu pleoapele uscate și bătrâne. Pășește cu aripile mai departe, peste noapte, călător grăbit trecând printr-un sat.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!