Aici nu mai locuiește nimeni

Împietrise în poartă într-un băț cocârjat ca oasele ei. De sub basmaua neagră se ițeau câteva fire de păr, atât de albe, de parcă ar fi fost de împrumut. Mi-a făcut un semn cu mâna, despre care n-am știut dacă e de lehamite sau de chemare. M-am dus către ea, fiindcă o vedeam mestecând niște vorbe încete, de parca ar fi descântat un nepot luat cu deochiul: ”Aici nu mai locuiește nimeni...Nimeni nu șade aici, maică...Numai Dumnezeu mai trimite, din când în când, câte o boare primăvara... Și cu boarea asta, se mai petrece careva spre cimitir...Nu mai șade nimeni aci, maică...”
Trei case “mai devale”, cum zic ei, mi s-a părut c-o văd iar pe marginea uliței. Numai basmaua părea că e alta. Și ochii, din albastrul spalacit se facuseră negri, dar goi. Am răsuflat a ușurare: nu era ea! Dar era același mestecat al cuvintelor: ”Maică, pe cine cauți tu?” La a zecea poartă am știut sigur că nu mai e ea. După fumul care se ridica dintr-o țigară fără filtru. Și după o tuse seacă, îndelungă, de parcă așteptase toată viața clipa asta: să tușească după placul inimii.”Ai cui sunteți voi, dadică? Nu v-am mai vazut... Că toate casele astea-s goale…Nu prea mai trăiește nimeni prin ele...”
În primăvara lui 2005, România e țara satelor uitate de lume... Trași parca la indigo, clone ale trecerii lor prin lume, bătrânii României umplu satele până la refuz. Știu și singuri, fără să le spună cineva că sunt inutili. De aia te și anunță, de când ai intrat pe tărâmul unde-și târăsc zilele:”Aici nu mai șade nimeni”. Ei știu că sunt “nimeni”. Împărțiți între ogorul care le-a îndoit, ani de-a rândul, oasele și serile cu “talentele Andreei Marin” (așa spun ei cuiva care le place- că are talente), ies, mânați mai mult de sulfet, decât de picioare, la poartă, ori de cate ori se aude c-a mai venit cineva de la oraș. Măcinați de dorul veștilor despre copii, mistuiți de lacrimi că nu-și mai aud nepoții, pentru fiecare sulflet sprijinit în baston se coace sămânța speranței la fumul mașinilor duduind pe asfalt. Se duc, pe rând, la poarta fericitului care are oaspeți și vești, ca într-un pelerinaj al celor care lupta cu singurătatea. Iar chipurile noi și tinere care trec pe drum le dau curajul nebunesc de a-i opri și-ai întreba: “De unde ești, maică? De unde vii, taică?” Și trăiesc în credința lor, niciodata zdrobită, că, oricât de străin ar fi străinul care trece pe drum, n-are cum să nu știe vreo veste despre ai lor.
Doar câteodata își pierd un pic nădejdea. Ãia care și-o pierd de tot iau drumul locului cu verdeață, loc de odihnă...Iar cei rămași în urma lor, își înnoadă lacrimile în basmale sau la chimire și știu ca i-a păstrat Cel de Sus ca să dea de știre celor ce-or căuta ceva prin satul lor: ”Aici nu mai locuiește nimeni...Nimeni nu mai șade aici, maică...Numai Dumnezeu mai trimite, din când în când, câte o boare primăvara... Și cu boarea asta, se mai petrece careva spre cimitir...Nu mai șade nimeni aci, maică...”