agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-04-28 | |
Însurătoare
Motto: “Poate că dumneavoastră vă închipuiți c-am vrut, ca un fanfaron, s-o pedepsesc. Vă înșelați. Cred cu hotărâre că ea a vorbit din inimă, că a fost tot timpul sinceră. Mie mi-a lipsit agerimea să trec de la o idee la alta, și s-o urmez. Din pricina asta am pierdut-o, numai din pricina asta.” A. Bioy Casares, După-amiaza unui faun 1. Într-unul din anii aceia teribili de după Victorie m-am hotărât să mă însor. - Ce ți-a venit? m-a admonestat mătușa Cuninlha, o femeie trupeșă și înțeleaptă despre care se povestea în familia noastră că îngropase patru generali de vază și că ducea îndărătul frunții ei nițeluș cam pleșuve amintirile glorioase a patru mariaje cu Secretele Eleusine ale Statului. Greu de spus ce mi-a venit, greu de dat un răspuns precis mătușichii. Eram tânăr, proaspăt debarcat din armată și sătul până peste cap de avatarurile Literaturii. Mi se promiseseră nenumărate solde ca redactor-mercenar în slujba unor ziare electorale, fițuici minabile înzestrate cu bani frumoși pentru porcărele administrative, căci întreținusem corespondențe diplomatice cu diverși jurnaliști de dreapta, însă odată poposit în imperiul contradictoriu al gazetăriei mă dumirisem că o atare trebușoară nu-mi va prii deloc. Drept pentru care, zeflemitor și nărăvaș, înhățând arvuna cuvenită redactării scrupuloase a vreo șase foiletoane, m-am refugiat în provincie. Credeam încă în suspensiile psihice ale singurătății. Și am avut parte de dimineți borgesiene. Mă trezeam la șapte și jumătate cu precizia unui ceas de perete din pricina lătrăturilor vioaie cu care mă delecta pudelul mătușii Cuninlha, ființă flocoasă de culoarea incertă a laptelui brânzos, mă ascundeam grabnic în faldurile generoase ale unui halat de lână moale, moștenire stânjenitoare, căci biata îmbrăcăminte slujise de decor brandemburgic răposaților ghenerali, apoi coboram la budă, în sălașul discreției. Apa mâloasă ce sălășluia în hăul unei conducte oxidate din belșug lepăda în căușul palmelor mele nisip de pe plaja lui Byron. Chiar înjurând în spaniolă, mă simțeam un sărman exilat englez al Tabietului. Micul dejun se servea în tăvi argintii impunătoare, cu imagini stângace din cavalcadele metalice ale furibundului Corsican, dar atemporal și cu sigure aluzii romanțioase făcut de un pașă soției distinse și, pe atunci, fragede a unui Apărător de frunte al Patriei Standard, printre danteluri gălbioare și pete de cafea uscate. Desfigurând lustrul cândva impecabil cu care se înfățișase ceremoniilor mondene un birou cu trup de bison înrămat în stejar. Ori poate mahon? Înghițeam ouă pe jumătate crude, gelatine galinacee pătimașe care-și zgâlțâiau indignările mute dintr-un boț de salată proaspătă, roșii cu sare și piper, o delicatesă pentru stomacele oțelite de pe urma căreia mă alegeam cu emoții profunde de natură digestivă, cașcaval în felii transparente, lunecând în bolerouri vrăjitorești din calea furculiței mele înfometate, iar drept final tempetuoso polonice zdravene, o cohortă aproape, dintr-un lichid opărit, cu miros de pipi și gust acru de năut. Ideea mătușii Cuninlha despre preparatul cafelei rămâne până astăzi unul dintre misterele de sorginte vădit camusiană ale existenței mele precare. Desigur, conversația desfășurată războinic printre înghițiturile noastre flămânde căpătase cu timpul înfățișarea sinuoasă a demonstrațiilor de lassou. - Ce mai citește domnul? Împungea, compunându-și o mină absolut nevinovată, Anna, verișoara mea de cinsprezece ani, în timp ce mucoasele-i de surori mai mici se veseleau neînchipuit. Tăcere. Eu înfulecam un uriaș gălbenuș de ou, arborând răbdarea perversă a unui boa constrictor. - Lecturile hrănesc creierul, așa ne invață domnul Guilhermo, ciripea în continuare mititica, sigură pe sine ca pe-un buzunar pustiu. Nu vedeți cât i-a crescut căpățâna vărului nostru?! Chicoteli înfundate. Fetișcanele se dădeau de ceasul morții din pricina unui râs afurisit și molipsitor. Însă eu mă țineam tare, ființă sobră, bosumflată și teribil de adultă în ceea ce privește ritualul păgân al înfulecatului pe mutește. Anna mă contempla vicleană, avea un botic de veveriță pusă pe șotii, îi trântisem eu, demult de tot, gogonata vrăjeală, drept pentru care lecturile mele sârguincioase din clasici defuncți, mai mult o refulare somnolentă în zăpușeala asasină a odăilor de la etaj decât travaliul cvasiscientist al unui autodidact serios, cum am citit că se procedează prin romane în cazul oamenilor de geniu, constituia sursa supremă de tachinări și hârjoneli a casei. Fetele astea nebune țineau morțiș să mă facă de rușinea târgului, luându-mă la vânturat praful ulițelor în tovărășia lor de poveste. Naiba știe cum ajunseseră la concluzia că numai ridiculizându-mi ocupațiunea filistină mă vor scoate din bârlog. - Astăzi meniul este bogat, drăguțelor. S-au bosumflat pe dată. Ca niște mingiuțe ciocolatii cu aromă de cauciuc proaspăt, strânse în palmă, strânse. - Rămâne pe mâine, frumoasele mele, pe mâine. Mergem până la Obor, ba chiar până la plajă de poftiți. Cum le-au mai sticlit ochișorii de plăcere schimbătoarelor zâne! Anna musai a trebuit să pocnească din palme, punând în gestul ei de spiriduș fâlfâitul nemaivăzut, ca de aripă îngerească, al brațelor, și riscând să distrugă jumătatea de ou din porțelan ordinar pe care maniile unei antichități chinezești o decoraseră cu cea mai curioasă cu putință dintre adunăturile bătăioase de dragoni nervoși și din care se impunea să înghită chinina zilnică a lichidului cu miros acut de pipi. Păcălelile mele încă mai țineau, prea aveau inimi curate fetișcanele. - Ești un băiat pe cinste, vere. Iar eu, tocmai atunci, hotărâsem să mă-nsor. 2. Înainte de armată, cu puțin înainte, scrisesem în carnețelul soios al micilor mele nemuriri literare: “… am părăsit o fată/ pe care nu o iubeam,/ care mă iubea și care/ gândea minunat;/ pentru o fată/ pe care nu o iubeam,/ care nu mă iubea dar care/ făcea sex minunat./ Și nici măcar atât!” (16 septembrie 19…) Inocența mea se dusese pe apa sâmbetei. Apoi, la întoarcere, istovit de Victorie, de strășnicia lozincilor aducătoare de bani și de sinucideri politice ambigue, printre mici drame pasionale cărora le acordam statutul de scufundări ilegitime în enigmistica erotică a maturității deja pustiitoare, constatasem capacitatea mea oarecum magică de a stârni încredere, copleșitoare, revoltătoare, de nezdruncinat și atoatefăcătoare încredere. - Prea aveau inimile curate fetișcanele, îmi spuneam. Însă altceva intervenea în toată tărășenia. Un sentiment diabolic în voia căruia rătăceam, o aură malefică dătătoare de obnubilare. Uitam încetișor semnificația definitivă a Victoriei. Zadarnicul ei peremptoriu. Am procedat simplu. Din casă în casă, luând la rând spaimele semenilor mei, anchilozele morale și eclampsia politică. Cu răbdarea perversă a unui boa constrictor, luminându-mi figura de zâmbetul parșiv al solicitudinilor oneroase, curățel june prim al unei măgărești mascarade provinciale, mă infiltram în sânul familiilor pașnice, le adormeam părinților bănuielile vulturești, devorante, de burghezi baricadați între baierele pungii, mulțumită Celui de Sus, cu lacrimi mucegoase de acatiste ieftine, pentru sfârșitul Victoriei, pentru semnele Noului Diluviu Republican, îmbrobodindu-le fiicele. Susuram mieros, ticălosul de mine, gâjâiam romanțios și spurcat la urechea lor dornică de finețuri ușurele, cu iz villonesc, ațâțător, silabele deșucheate ce prevestesc împreunarea. - Domnițele mele dragi, suspinau vocile mele nenumărate de strangulator lihnit de pofta lubrică a unui sugrumat pergolesic. Iar ele, ca muștele, îmi cădeau în plasă. Era oribil, era cumplit. Monstrul din mine se dezlănțuise, inelele lui se umflau de dorul necuprins al unor prăzi fragede, neștiutoare și durdulii. Acolo unde nu ajungeam, acolo unde pasul meu învăluitor nu se-nvrednicea a trece peste praguri bine păzite de gealatul înfiorător al Dogmei, de slugoiul plicticos și imbatabil al Moralei, ajungeau scrisorile mele de dragoste, mieunând ca niște pisici în călduri ele-însele, scrisorile mele măiastre, însoțite adesea în plicuri subțirele de culoarea untdelemnului de fotografiile mele solemne, cu lavalieră închiriată cu ora de la băcanul din colț, mare amator de relicve cavalerești ale lumii de dinainte de Victorie, și cu mustața proaspăt pieptănată. Ca muștele cădeau fătucile orașului în plasa mea bine întinsă. Ca muștele. M-am însurat, într-adevăr. Dar nu cu una, ci cu toate. Pe rând. M-am însurat, credeți-mă! Iar zâna mea de verișoară neastâmpărată, Anna, se joacă veșnic de-a interogatoriul în doi peri: - Defapt, ce ești tu, vere? Prințul sau broscoiul? Eu râd de fiecare dată și-i răspund: - Ce crezi? Și e răspunsul pentru voi toate, domnițele mele dragi. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate