O bătaie de inimă, atât îi trebuie celui care ucide. O scăpare de moment, o scurgere de adrenalină prin țevăraia trupului, mâna care se ridică devine simbol și un gând ce se strecoară pe la colțurile imaginației pălește de teamă, căci nu e ascultat. Moartea nu e prea lungă, ține doar o eternitate, mai grea e viața, ea se simte, se trece cu încetul, e mult mai apăsătoare. Zi, noapte, se întrec, se ascund, e un mare haos, o ordine nelalocul ei, impusă, viața are ceva artificial, straniu, și-acum, se vede, parcă e un an al dezordinei, nu pot să-mi explic. Nimica.
O privire ce geme de ură, un glas țipând fără voie, o flacără, poate un icnet, și-atât. Moartea vine tiptil sau cu strigăte războinice, uneori primită cu ușurare, prea mult așteptată, prea mult temută, e aceeași senzație repetată la nesfârșit, ca atunci când ai un bunic pe moarte și evenimentul știut și prevăzut de mult se întâmplă în cele din urmă. Paradoxal, mă simt oarecum ușurat, deși se spune că „e rău”. Nu mă cred un neputincios, îmi plăcea și înainte să țin ochii închiși cu orele, să plec din imediat, și să mă întorc de acolo, de departe, numai zgâlțâit. Îmi plăcea și înainte să simt cum timpul se lungește, cum se întinde ca o gumă de mestecat ce a stat la Soare, secundele picurând ca mierea din fagure, oamenii vorbind gros în jur, musca zburând cu lene, cu aripile moi, eram Dumnezeu, eram atotputernic, nu s-au schimbat multe, și te-aștept, ca întotdeauna, să mă vizitezi.
Un cartuș pe țeavă, trăgaciul apăsat cu lene sau cu crispare, proiectil indiferent țiuind sub soarele fiert sau prin noaptea viscolitoare, ținta sughiță, vânătorul fără voie zâmbește sau se înfioară, extremul devine banal dacă se întâmplă prea des, o viață suflată într-o clipire, și-acum stau aici, nicăieri altundeva, deși uneori parcă mă împrăștii prin colțurile lumii, imaginar mă rostogolesc, piatră lucidă, pe Himalaya, mă scurg, picătură lucidă, în Niagara, mă ning, fulg lucid, la Poli, mă înfig, rădăcină lucidă, în mlaștinile hrănitoare ale Amazonului, nimic ieșit din comun, sunt Lumea, sunt Omnio, sunt de parcă nici n-aș fi fost. Numai când vii tu mai sunt, atunci exist, e bine și parcă un pic mai frig, de aceea te aștept, ca să nu mai simt febra, și poate și de altceva.
Un foșnet, o mișcare, ochiul tresărind de teamă, oh, dar de data asta nu mai e o alarmă falsă, crisparea vine prea târziu, mușchii moi se răzvrătesc voinței, apoi, mult mai târziu, vin muștele și un alt fel de crispare, sau lințoliu de nea se așterne, până la primăvară, ierni grele în cotul Donului, nopți aproape nesfârșite de veghe indiferentă înlocuite de o altă noapte, ceva mai lungă, numai cât o veșnicie de lungă, nu asta e mare lucru, mai rea e uitarea ce vine, și-atunci, se știe, totul e ca și cum n-ar fi fost, norocoși cei ce au făcut cândva o poză, da, fotografia e mai credincioasă decât iubita. Dar tu nu, tu ai credință, vii mereu, mă privești, mă aștepți. Mă simt uneori mișcat de atâta dăruire, și-mi place, iată cineva care nu mă va uita, și trebuie să-ți mai spun ceva, știi și tu, da, ne vom căsători în curând, foarte curând, mă privești uneori aproape cu duioșie, vom rămâne împreună, cred în tine, nu poți să mă înșeli.
O clipă de neatenție, o altă clipă de durere, fericiți cei ce pier într-o secundă, un gând firav de surpriză repede închis în clepsidra trecerii în neființă și-atât. Eu nu, a trebuit să fiu aici și să te cunosc, să te aștept și iată, ziua cea mare a venit, sunt încă singur, ultimele secunde de singurătate, și iată, vii, te apropii, un inel în palma ta dreaptă și în stânga acea floare specială pe care mi-o vei dărui, bine ai venit... Te iau de soție...

...Și soldatul muri.