agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-05-04 | |
“We were married on a rainy day
The sky was yellow And the grass was gray We signed the papers And we drove away I do it for your love” Lămâia răscoaptă a unui felinar de stradă, privindu-mă posac din vârful unui stâlp metalic cu grații de girafă morfolind sagace noaptea, este vraja mea de bețiv. Elementul mișcător al decorului prin care pașii mei se împleticesc la orele târzii ale vomei alcoolice, în pântecul încremenit al burgului, deși caracterul instabil al oricărui felinar contemplat prin deschizătura pleoapelor strivite de somnul cleios al Tequilei Sunrise ține de domeniul metaforei stilate. Însă aureola electrică muribundă în răstimpuri surprinzătoare, cercul tremurător de un galben pâclos care pendulează în calea ochilor mei mătănii luminiscente de fluturi de noapte incandescenți, torțe infime ale unui destin de pisici prea curioase ale văzduhului de cărbune, mă minte veșnic, mă amăgește făcându-mă să cred că ar fi și altceva decât haloul magic al unui căpșor translucid de bec instalat de lucrătorii aseptici ai Societății Electrice, mă înșeală cu bună știință crezându-se nimic altceva decât o cale neștiută spre dumnezeirea singurătăților mele patetice. “Urcă-te până la mine, lepădătură”, șoptește becul, căci ești singurul fluture cap-de-mort pe care nu-l voi calcina, ești alesul meu feciorelnic, călătorul asiduu al cramelor mele capilare de electricitate pură. Ești golanul meu preafericit, mucenicule! Acum însă este ziuă deplină, fructul grețos și lipsit de semințele patimei al unei zile cenușii, pluviale, mustește picurii incerți ai unei burnițe reci peste căpățânile noastre dezgolite de pălării și peste grumazurile noastre schiloade despovărate în mod excepțional de valurile sinusoidale și nobile ale fularelor rococo pe care orice poet cu chef de femei fine și le-a înodat cândva ca pe funia spânzuratului înfiptă-n mărul lui Adam, ar trebui să respir ușurat că este lumină și că lumina mizeră respiră prin toți porii lumii noastre putrefacte, însă pe mine mă copleșește veșnic o nevoie sfâșietoare de întunecime incasabilă, de nopțiu păstrător al fantasmelor mele cu strășnicia medievală a unui cufăr cu zăvoare înțepenite, iar nevoia aceasta malignă rupe din amintirile mele cețoase luciul de pumnal antic, edificator, al felinarului de stradă care-mi vorbește șoptit despre nebunie și moarte și care-mi îngăduie cu iluminările sacre ce îi întovărășesc zbaterile de neon pe ultima sută de metri a scurtei sale vieți de gaz rar și de boare inertă să afișez cinismul de mahala al unui cuțitar. Acum însă este ziuă deplină, piepții cămășii mele adăpostesc maternal colonii germinifere de picături de ploaie cenușie, bolnăvicioasă asemeni obrazelor nețesălate pe care trupurile fabricilor de lângă cimitir le expun indolente dindărătul metrilor cubi de grilaje țepoase, de bizare coronițe de spini electrificați dând ocolul tovărășește furunculelor industriale ale orașului, turnurilor din Pisa în care se coace pâinea ideologică a marxismului asasin, noi pășim cu capetele plecate, se murmură litanii și se îngână psalmi, fiecare se face util printr-o vociferare în surdină, mimându-și prezența de corist în cercul de prieteni al defunctei, conducem la groapă o femeie tânără, un trup fraged vom băga în clisă vărsând lacrimile de crocodil de care orice persoană civilizată se simte în stare în momente de surescitare socială cu chip de pioasă execuție publică, fiindcă înmormântările prietenilor constituie recapitulări ale unei ghilotine sentimentale și sângerări lacrimale mustind prompt de duioșie, pe gulerul cărămiziu al hainei mele de bal insecte păstoase de mătreață sorb cu înghiorțăieli de pustnic la sfârșitul curei cu mucezeală de grotă sfântă apele cerului străluminat de palele flăcări ale coșurilor de fabrică, pișăcioasă mai este ziua aceasta deplină, pășim încovoiați sub balele tăcute ale ploii rău mirositoare și ale vinovăției de circumstanță, noi cu toții trăim bine-mersi, ale suferinței mimetice în care ne-am baricadat îndrăznelile fugare ale privirilor, motocicliști sentimentali zburătăcind hoarda genelor umede asemeni orătăniilor de pe marginea șoselei, eu mint la rândul meu din priviri cu cuvioșenia placidă a primei comuniuni căci par să mă căiesc de tinerețea mea nevrednică și de sănătatea mea nefolositoare în timp ce pășesc spre mormântul ei, iar tu, tu te prefaci împietrită în jilțul mortuar al pantofilor de ceremonie, osuare fusiforme din piele neagră, italienească, sprijinite pe frigarea argintie a tocurilor-cui. Cureaua de la pantaloni îmi sugrumă mațele cu încetineli perverse de iezuit mânuind zelos cleștii puniției prin dantura cariată a păgânilor căzuți în labele divine ale Inchiziției și extrăgând cu voluptate măselele de minte ale ereziei, iar rezultatul continuei tentative de sinucidere abdominală este acela că paloarea naturală a mutrei mele hirsute ajunge la faza finală de eclampsie subită a tuturor lianelor de părere de rău din zăgazurile cărora se naște pruncul remușcării, copilul din flori al doliului, apoi tu te prefaci îngrozită, îmi închipui, de nimicnicia de carne și oase a lumii noastre aborigene, tu sfânta mea dragă, și degetele tale albe ca varul s-au împreunat într-o scenă de luptă gen penis captivus spre a face față lumânăricii proaspăt aprinse care le-a invadat intimitatea și spre a putea răbda arsura fluidă a cerii parfumate cu care lumânărica binecuvântează haotic din pricina palelor nesuferite de vânt. Degetele tale, iubito, îndură totul cu stoicismul babelor placentare legănate-n cearșafuri umede de urină între două mofete resuscitante, nu mă pot abține să nu-mi amintesc teritoriul spitalicesc al cimitirelor ființei umane, căci moartea noastră începe pe un pat de spital, printre chimicaluri scumpe și ineficiente și șale bombate de infirmiere șleampete, așteptând precum perele mălăiețe seringile maritale din prohaburile chirurgilor nervoși, începe de când, proaspăt zvântați de gnoseologia fluidă a statutului nostru mirobolant de acvanauți prenatali, borâm locvace zeama de morcovi sonoră a primelor gângureli pustiitoare. Merg. Undeva în dreapta, măselele argiloase ale preotului plătit cu ora desperechează cu pricepere de carnasieră antediluviană momițele auditive ale dicționarului de latină, astfel că frazele latinești cu care împroașcă fade amintiri culturale în urechile noastre de intelectuali pocăiți par opera unui castrat imperiu roman al lingvisticei de îngropăciune. Discursul smucit nu ni se adresează nouă defapt, ci busturilor abstracte de marmură alburie care veghează cu brațe emaciate de cruce somnul milenar al lespezilor mortuare. Te privesc, căutătura mea piezișă este cârligul invizibil cu care matrozul ciung și beat al speluncilor pescărești încearcă să agațe fericirea și nu reușește în schimb decât să aburce pe gratis, din mila crâșmăriței și-n munci de Sisif bahic, copăile de țuică putregăioasă puse dinainte-i pe tejghea până la podul încăpător al gâtlejului ars, și căutătura aceasta încârligată mătură fața ta impasibilă de dulcinee somnolentă încercând să înșface compasiunea pe care mi-o datorezi și care ar trebui să crească voinicește dedesubtul cearcănelor fine, însă compasiunea ta nu există defel, iar felinarele nemiloase din borta vântoasă și aprigă a nopții nu-mi sunt de ajuns, nu-mi pot agăța singurătatea nebunească și nebunia solitară de ele, am nevoie de umerașul virtual al dragostei tale, de arcanele fermecate ale pădurilor tale trupești, am nevoie de izul tău tineresc de Magdalenă, de minunată curvă tragică a împărăției mele, dragostea mea. Mi-ai spus cândva că te iubesc asemeni unui Robinson însetat tânjind după amintirea de lupanar oceanic a oricărei copastii, un Robinson preacurvind sărbătorește cu fiecare picătură de apă potabilă descoperită dimineața în căușul frunzelor luxuriante ale sălbăticiei. Însă felul acesta de dragoste păcătoșită, amorul nutrit cu netrebnicie de fiecare celulă hămesită a corpului meu se datora nevoii incontrolabile ca pustiul încremenit de unde adânci al singurătăților mele să fie veșnic sfârtecat de umbra tăioasă și neiertătoare a unui suflet de femeie ori poate faptului aparte că fusesem complet dependent o întreagă studenție de drogul trupesc al ființelor dedate la mașinațiile malevolente ale împerecherii. Îți răspunsesem că reușeam încă să disting sensurile subtile ale realităților nesăbuite ce mă înconjurau tacit, ca într-o capcană, de aburii peristaltici ai alcoolului și de minciunile gregare ale femeilor plătite, iar că tu, singura care ai fi înțeles necredința mea viitoare, mă puteai izbăvi de necredințele mele trecute și de blestemul ce-mi purta pașii, noapte de noapte, sub lămâia răscoaptă a unui felinar cu manii de Diavol începător. Ai acceptat știind că te voi iubi sufocat de baierele indefinibile precis ale corpurilor feline și otrăvitoare de sirenă care-mi valsau prin creieri, cu candoarea și bunătatea adevăratei înțelepciuni ai acceptat lașitatea mea de sinucigaș par excellence, de exponent bicisnic al nației barbare de băutori nocturni hrănite în scopuri indescifrabile de către Soartă cu fărmiturile timefacte ale unei boeme închipuite, cârpăcită din dezertorii umili și perplecși ai burgheziei de rând, tineri furioși pe bănetul soios al babacilor, arzând de nerăbdare să-și pape lovelele printre esențele tari ale potlogăriei literare, cea mai stranie cu putință alcătuire de idile absconse, aducătoare de vârtejuri sentimentale mâloase precum sughițurile din cârpe de spălat matusalemice ale chiuvetelor roase de rugina mortificantă a periferiei, și de purgative drame livrești, forjându-ne gorkian mințile cu lamentații de funcționar cu mânecuțe parafând porții de libidou, mă ținea în gheare strâns de tot, iar acum, în clipita secătuitoare a treziei, când te iubesc cumplit, când am înțeles măreția pasională a apropierii noastre și am perceput trăinicia ei peremptorie, acum nu-ți pot spune nimic, nu-ți mai pot mărturisi victoria târzie, zadarnică a simțurilor mele. Căci nu mă pot încă așeza alături de tine pe patul princiar de satin pe care corpul tău subțirel își odihnește mădularele dezmembrate de roata furibundă și încăpățânată a unui camion înfometat, bestie metalică pe jumătate ghiftuită cu roșii storcoșite de secetă și transformate prin neîndemânarea unui șofer băut în schije cu sâmburi tomați de moarte, nu te pot încă urma în liniștea de cadavru a inimii tale sublime, iartă-mă, și pentru că singurul mesaj menit să-ți țină tovărășie este traducerea șubredă precum o magazie prost întocmită, magazia genuină și muribundă deopotrivă a duioșiei destinate celor din jur, ființelor inconștiente pe care nepăsarea buzelor mele mute le va spârcui de acum înainte, a câtorva versuri cântate demult de Paul Simon și slujindu-ți drept epitaf, sparte priceput de o daltă străină pe fruntea mormântului: Luatu-ne-am pe o zi ploioasă Ceriu’ era galben Și iarba mustoasă Iscălit-am grabnic Vrerea de mireasă C-am tânjit amoru-ți Draga mea drăcoasă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate