Fata Morgană




Mergea fără țintă, cu basca în mână. O femeie de care se ciocni, îl îmbrânci țipând.
- Ești orb, omule ?
Se opri uimit, ca în fața unui obstacol răsărit deodată în cale. După un timp, porni la fel de absent. Dorea să uite, să uite...Și-ar fi spălat și creierul să nu-și mai amintească.
Se îndreptă spre local, ca spre un ultim liman.
De vreo două ore erau împreună. Sticlele, unele pline, altele golite, se adunau grămezi la picioarele scaunelor. Se bea în tăcere, doar la răstimpuri se mai striga: "Noroc". Sorbeau berea îndelung, până la ultima picătură, apoi înțepeneau cu mâinile pe masă. Tăceau.
Cei trei nici nu se vedeau.
Unul se uita la un candelabru ce părea suspendat pe un strat albăstrui de fum, celălalt urmărea în aparență agitația din local, vorbele tăinuite spuse la mesele retrase, flirturile ce se înfiripau cu ușurință.
Numai ultimul venit privea în jos. Băuse mult, capul îi ardea. Furia creștea în el, îi răscolea măruntaiele. Deodată își ridică pumnul uriaș și-l trânti năpraznic în masa din stejar masiv.
-Destul, gata!
Paharele zdrăngăniră, două sticle căzură și se sparseră. Pentru câteva clipe, toate privirile din local se îndreptară spre ei. Un chelner se apropie grăbit.
Tovarășii de băutură clipeau oarecum surprinși. Unul, mai sigur pe el, se adresă chelnerului:
-Șefule, încă un rând, trece în contul meu stricăciunea, domnul are un necaz, n-o să se mai întâmple.
-Îhî, un mare necaz, paștele ei de viață!
Chelnerul vru să-l apuce de gulerul hainei, să-l târască afară, însă forța ce se ghicea în statura masivă a omului, îl făcu să se răzgândească. Se adresă autoritar celorlalți doi:
-Aveți grijă, altfel...
Băieții încuvințară din cap. S-a așternut o tăcere apăsătoare, gata să explodeze în orice clipă. O femeie strânse cioburile, chelnerul aduse încă un rând, repetând amenințarea.
La celelalte mese, unii se ridicau, alții se așezau, într-un zumzet si-un du-te vino neîntrerupt. Doar pentru cei trei timpul nu conta.
Samson, parcă așa te-ai recomandat, rupse tăcerea cel mai tânăr. Zici că suferi! Crezi tu, că eu, Babașa nu sufăr? Altfel m-ai fi găsit în cârciuma asta împuțită? Sufăr mai mult ca tine, dar nu fac scandal, eu sunt pașnic!
Samson ridică spre el o privire obosită, cețoasă. Clătină de mai multe ori din cap, apoi își propti mâinile late, bătătorite, în colțurile mesei. Izbucni brusc.
-Toate femeile sunt curve. Toate, și dacă mă contraziceți arunc asta în voi! Zob o fac.
Privirile din local se ațintiră iar spre el. Chelnerul își făcu apariția cu doi haidamaci.
-Hă,hă, hă! râse Babașa. Drept cine mă iei? Cum să te contrazic, asta e o axiomă! Tu ce părere ai Zîrcă?
-Eu n-am păreri, eu constat și vă dau dreptate la amândoi.
Mâinile lui Samson se destinseră treptat. La fel de repede cum izbucnise, furia se topise în el. Dorea numai ca și ceilalți doi să-i împărtășească suferința. Pe față i se așternu un zâmbet ca o grimasă.
-Aici mă arde fraților, aici și se bătu cu palma peste pieptul lat și păros.
-Vax! Crezi că merită? Babașa turna încet berea, atent ca spuma să nu depășească buza paharelor.
- Și dacă ați ști de ce am luat-o!...Ați putea măcar, bănui?
Cei doi zâmbiră cu subînțeles...
-Noroc și să fim iubiți de cine ne place nouă, ciocni Babașa zgomotos.
Samson nu ciocni. așteptă ca băieții să lase paharele jos.
-Fiindecă era urâtă, d'aia am luat-o! O spusese cu satisfacție, aproape cu bucurie.
-Interesant, foarte interesant, zii mai departe, îl îndemnă Zîrcă.
-Păi... nu că mă laud, când îmi puneam în cap, nu-mi rezista o femeie! Și-am luat una cu fața de viezure, înțelegeți?
Nu i se răspunse. Samson oftă prelung.
-Am vrut să fie a mea, d'aia am ales-o așa pocită. Curată, așa o vroiam. Prima,...eah...să nu-mi amintesc...ne luasem din dragoste. Și atunci parcă turbasem. Acuma mi-e gândul la urâtă, mă învățasem cu ea. Și-am surpins-o și p'asta cu un babalâc, de-mi venea să le mănânc coliva la amândoi!
Samson strângea paharul să-l spargă. Cutele din frunte i se adânciră și mai mult.
-Nu le-am făcut nimic, i-am cerut numai s-o ia cu forme în regulă.
-Aidaa!!! Și ea ce-a zis? se holbă Babașa neîncrezător.
-A zis, dădu Samson din mână, a lehamite. A zis că ăla o trata ca pe un om! Ce , parcă eu m-am purtat altfel? O palmă n-a primit de la mine, doar la supărare m-apucau dracii, îi spuneam una, alta ,i-aminteam de ce am luat-o. Voi... ați pățit la fel?
-Ești comic, prietene! Am eu față de prostănac?
Pentru mine fmeile sunt zero! Și făcu din deget ca și cum ar tăia semnul în două.
-Aprob, completă Zîrcă râgâind!
Chiar atunci, în ușa localului, apăru o tânără cum nu se văzuse pe acolo. Nici Samson, cât umblase de mult, nu-și amintea să fi întâlnit una la fel.
În câteva clipe, toată suflarea o urmărea. Femeia, desprinsă parcă dintr-o icoană, zâmbea fiecăruia, privindu-l câteva clipe. Se îndreptă încet, în direcția celor trei. Părea că îi cunoaște. Aceștia, ca hipnotizați, se ridicaseră și-i oferiseră scaunele. Trecu mai departe, ca o prințesă de la o masă, la alta, unduindu-și puțin corpul și cercetând cu atenție toate persoanele, apoi ieși fără să întrebe nimic. Se stârni agitație, în local nimeni n-o cunoștea.
Pentru prima dată cei trei se priveau în față, se studiau. Fiecare voia să știe ce gândesc ceilalți doi. Și fiecare ar fi fost în stare să-l zvânte în bătaie pe cel ce ar fi spus un cuvânt urât despre ea. Nu îndrăzneau să întrebe nimic, pentru că fiecare ar fi vrut să afle singur ce se putea afla.
Se dezmeticiseră de-a binelea când au cerut chelnerului să le facă nota de plată.
A doua zi, toți trei se înființară din nou acolo, au spus însă că în local sunt doar în trecere. Să fie mai convingători, Babașa s-a lăudat că are întâlnire în oraș, Zîrcă s-a plâns că merge la o mătușă care trage să moară, iar Samson s-a scotocit prin buzunare și-a pus pe masă două bilete la circ.
Erau în costume, Samason își pusese chiar și cravata dar nici unul nu arăta în apele sale. Tresăreau ori de câte ori se deschidea ușa localului. Hainele păreau strâmte pe ei și se mișcau într-una strâmbându-și gâturile pentru a o zări de cum și-ar fi făcut apariția.
Târziu s-au hotărât să comande ceva, atât cât să nu fie obligați să se ridice. Uitaseră de treburile care îi mânau grabnic în altă parte.
Au așteptat-o până la închiderea localului și-așa seară de seară, timp de vreo trei luni. Ca să le treacă de urât, discutau despre o mie și una de lucruri. Despre ea însă, nu pomeneau niciodată, nimic.
În cele din urmă, tot Samson a rupt tăcerea ce se plumbuise în jurul ei.
- În seara aia, vă mai amintiți?
De parcă abia așteptau clipa, cei doi încuvințară duși pe gânduri. De când o văzuseră, nici unul nu și-o scosese din minte.
-Am avut o șansă unică, continuă Samson. Dacă n-aș fi arătat ca un gunoi...Samson tăcu. Îi scrută pe cei doi c-o privire necruțătoare.
-Eu m-am resemnat bătrâne, așa e viața, n-a fost să fie, râse cu amărăciune Zîrcă.
- Oricum, merita să încercăm, deși...Babașa se opri cu privirea în zare. Sunteți siguri c-ați văzut-o? Dacă aș fi credincios aș zice c-a fost o minune! Cât eram de afumat atunci!
-Eu, se hotărî Samson să vorbească încă o dată, m-am purtat prostește. Vreau ca acuma să iasă bine. Trebuie numai...și se bătu cu degetul peste frunte.
Samson se orpi. Tăceau și ceilalți. Fiecare se întreba cine fusese acea femeie, ce căutase ea într-o speluncă atât de nenorocită. Și fiecare încerca sâ-și amintească trăsăturile ei și nu reușeau să-și amintească decât că pe acolo trecuse o femeie zâmbindu-le.
-Eu fraților, am să mă rup de voi! Adio! le spuse Samson ridicându-se.
Părea un uriaș blând așa cum mergea. Gândurile i se citeau pe fața adânc brăzdată, iar ochii de albastrul cerului într-o zi de iarnă, priveau mai ales în centru căutând cu înfrigurare să-și amintească neliniștea. Și pășea asemenea fetei din noaptea aceea de demult, de care-și mai amintea ca de umbra unui vis.
Afară, aerul tare al nopții îl trezi din visare. Plouase toată seara și parcul răsuna în miez de noapte de cântecul ciocârliei și al mierlei negre. Se simți singur pe lume și fără rost. Ar fi vrut să se întoarcă la cei doi, dar cum să o facă după ceea ce le spusese? S-ar fi întors acasă în garsoniera din cartierul "Ziduri între vii", un fel de cameră de 9 mp și WC-ul de un mp unde instalase chiar el un duș. Îi părea așa de pustie și dezolantă de când o părăsise Urâta! Totdeauna îl așteptase o mâncare caldă, o vorbă bună. Uneori și el se arătase binevoitor. Nimeni nu gătește ca tine îi spunea. Dacă ar fi numai atât și te-aș ține pe lângă mine, ei, ce zici, tu ești mulțumită cu mine, aici la București? Se apropia de el și își plimba degetele prin părul căzut pe frunte. Stai dracului, nu ți-e bine? o repezea atunci. Dispărea fără o vorbă în spațiul acela unde nici nu aveai unde să te ascunzi, trebăluind mereu ceva. Așa cum era, camera strălucea de curățenie. Acum ce mă întâmpină acasă? Mirosuri râncede, lucrurile în neorânduială!
Pașii îl purtau departe, din ce în ce mai departe, spre centrul orașului. Se opri în fața unui restaurant de lux. Se căută prin buzunare, aprecie numărul banilor și se hotărâ să intre. Un paznic în fireturi i se adresă politicos.
-Căutați pe cineva?
Samson nu îi răspunse. Se studie îndelung în oglinda din hol și își aranjă cravata, își îndreptă haina pe umeri și se îndreptă spre o masă mai retrasă. Aici, un tânăr tăia cu aleasă distincție, șnițelul.
Permiteți? i se adresă Samson.
Câteva clipe, cei doi se priviră intens. Tânărul încuviință zâmbind. Un chelner apăru imediat.
-Vodcă, zise Samson scurt.
- Ceva de mâncare? insistă chelnerul.
-Daa, mi-e sete, mi-e foame... Tânărul îl privi surprins.
- N-a fost să fie, răspunse Samson în loc de alte explicații
Celălalt își aprinse țigara aștepta răbdător. Știa din proprie experiență, când te încălzești pe dinăuntru, vorba vine de la sine. Și chiar așa se întâmplă.
După trei pahare de vodcă Samson începu să-și deapăne viața. Și insista mai ales, cum el, un prăpădit, dobândise tăria să se desprindă din mocirlă.
Străinul îl asculta binevoitor, îi mai punea câte-o întrebare, din când în când exclama compătimindu-l și deodată izbucni într-un râs homeric.
- Ha, ha, ha! Ai humor! Ha, ha, ha! Bețivul revelat, colosal, ha, ha! Cum zici că arăta sfânta, avea și cocoașă?
Samson nu înțelese cine avea humor și de ce? Își deschisese inima ca unui frate, ca unui tată. Îi spusese că după atâta timp se gândea la Urâtă ca la o soră și că blândețea privirii ei îl ardea asemenea privirii acelei fete pe care-o asemuise cu o sfântă și pe care nu putuse să o uite.
Și el mă ia peste picior?! Nimeni nu îndrăznise asta, nimeni.
Samson văzu negru înaintea ochilor. Gândise că oamenii spilcuiți, mieroși la vorbă, sunt la fel de curați și pe dinăuntru. Iar tânărul din față era mai odios ca el însuși, Zîrcă și Babașa la un loc. Încercă sâ-și stăpânească mânia, însă râsul isteric al celuilalt îl pătrundea în creier. Se ridică încet și-l apucă pe tânăr de subsiori. Ca într-un clește îl strângea. Acesta își înghițise râsul. Nu mai avea glas nici să țipe.
- Năpârcă!
Și uluită, lumea urmărea cum Samson îl agață pe tânăr într-o aplică, rămânând acolo spânzurat de haină și mișcând din mâini și picioare ca o arătare.
"Și acum n-au decât să mă lege". Așteptă o vreme tăcut, cu capul în piept. Mușchii încordați la maxim, zvâcneau prin haină. Nimeni nu se apropia de el. Părăsi localul cu o figură marțială.
"Poate că era mai bine să-l fi lăsat în plata domnului. Din cauza lui, în noaptea asta, mâine, or să mă ridice pentru huliganism. Oare ce am să le spun? Daa, am să le povestesc că a fost o întâmplare, că nu am antecedente...și că eu... Pandele Ion, zis până azi Samson, m-am lecuit de localuri și prieteni de ocazie! Și ei fuga, fuga or să mă creadă! De ce m-ar crede? cine sunt eu?... Monstrule, egoistule, mi-a strigat Urâta la despărțire...Mi-am bătut joc de mine și de singura ființă care m-a iubit cu adevărat...Eh, viață! Roata morii se-nvârtește, țaca-paca, țaca-paca...Bani, femei, femei, bani...altceva... Ești o brută, un bețiv, un nimeni! Iartă-mă mamă...am dorit atât de mult să te cunosc...Fată Morgana...ajută-mă să ies din terciul ăsta și am să fiu un alt om... am să lupt să fiu!" Se lumina de ziuă când Pandele Ion făcea acest legământ.
Umblase toată noaptea și tălpile îi frigeau. Nu mai avea putere nici să meargă! Se rezemă de un copac răsărit din întinderea asfaltului cenușiu. Pământul din jurul tulpinii era bătătorit ca o cărămidă. Privea acel pătrat negru de la picioarele sale. Din ce în ce mai intens îl privea.
"Pomule, ești la fel de năpăstuit și singur dar tu îi primești pe toți câți se perindă pe aici. De unde îți vine tăria? Oare din acest țarc de un metru pătrat?"
Privea în adâncul pământului. Rădăcinile străpungea canalele colectoare, se ramificau sub betonul clădirilor, în beciuri și subsoluri. Și din toată murdăria orașului ce colcăia deasupra și dedesupt, miile de firișoare albe ale rădăcinilor ,absorbeau doar transpirația conductelor îmbrățișate.
Iși ridică privirea spre frunzele de un verde prăfuit. Și deodată simți în nări mirosul puternic, de tei înflorit. Era asemenea parfumului ei, mirosul acela îi persistase în minte mult timp după ce ea dispăruse.
O vreme rămase nemișcat, cu ochii închiși. Nici nu-i venea să creadă! Doar cu puțin timp înainte simțise duhoarea din adâncuri. Se înălță pe vârful tălpilor, aplecă o creangă și culese câteva flori. Le pipăi îndelung, le băgă în buzunar și pentru prima dată de când venise în oraș, porni pe stradă cântând.

Nicolae Aurelian Diaconescu