Frica, panica cuprinde lumea. Teroarea, îngrijorarea se impregnează în viața de zi cu zi, în inimi, în suflete. Neliniștea, nesiguranța, pătrund adânc, nu dau pace, nici liniște. Toate acestea au pornit o luptă crâncenă împotriva omului neputincios care se apără cu tot mai multe medicamente și pastile, crezând că cel puțin o noapte va putea dormi profund, liniștit, fără să aibă coșmaruri. În urma abuzurilor de medicamente, omul e biruit, e înfrânt și moare. Planul a reușit. Aceasta e cea mai eficientă armă împotriva omului. Într-un timp scurt, starea de disperare nu va mai ava leac și fără prea multe calcule, planul de exterminare a minții și a omului însuși va avea reușită sută la sută. Omul se zbate în propria-i disperare, se înfășoară în frică, în aer plutește teroarea, inima e strânsă de legăturile morții, mintea paralizează. Da, într-adevăr, e cea mai eficientă armă.
Oamenii nu vor mai comunica unii cu alții, se vor izola tot mai mult și vor fi singuri.
Da, singuri. Fără speranță în întuneric, un peisaj macabru al ultimelor zile de pe pământ în care noțiunea de bine s-a dizolvat iar noțiunea de rău este de fapt realitatea în care ne-am obișnuit și ne-am complăcut. Nici nu mai putem defini răul, căci, deși ne terorizează, este atât de adânc înrădăcinat în noi, încât nimeni nu-l mai poate scoate de acolo…
Da, e lumea în care trăim, lumea care va arde cu trosnete. Pământul va arde. Va fi nimicit tot ce este pe el. O zi de groază. O groază absolută care va culmina cu dezlănțuirea întregii galaxii. Cutremure, luna se va preface în sânge, soarele va dogori cu putere, peste tot se vor auzi plânsete, țipete și vaite… ultimele semne de viață. Apoi se va stinge. Vor trece dincolo cu durere sfâșietoare. Toate acestea îl vom împresura pe acel om slab, care a dat curs răutăților, care a deschis cutia Pandorei, fără să se gândească la consecințe. Omul care a întins mâna după fructul oprit, furat fiind de frumusețea și posibila lui dulceață. Da, omul nesăbuit, care și-a făcut tot răul cu mâna lui, care a adus asupra sa frica și toate nenorocirile. S-a lăsat înșelat și acum suferă, tremură. Nu recunoaște nimic din ce a făcut pentru că a fost orbit și conștiința lui e întunecată. Da, e dat pierzării. E sortit morții.
Dar oare chiar e posibil ca după ce trece dincolo de linia vieții să scape de teroare și de îngrijorarea care acum îl macină și-l roade clipă de clipă? El crede că da. Nu mai vede nici o lumină, nu mai vede nici o speranță. A intrat într-o gaură neagră, curios să afle ce e acolo, să exploreze dincolo de granița permisă și a rămas acolo, afundându-se tot mai adânc, tot mai adânc, până când luminița de deasupra capului nu s-a mai văzut. Cât pesimism!
Încerc să mă identific cu omul, dar nu pot. Încerc să-l înțeleg și știu de simte. Faptul că am șansa să nu fiu acolo cu el, nu mi se datorează mie. Eu nu merit altceva decât ceea ce merită și omul, dar eu am ieșit din gaura neagră, am ieșit de sub blestem. Întunericul din jur și groaza nu mai pun stăpânire pe mine căci sunt înconjurat de o aureolă, de o lumină vine care mă face să nu mai aparțin acestei lumi.