Am privit rasaritul si am vazut lumina.
M-am jucat cu focul si am simtit durerea.
Am atins marea si am descoperit visarea.
Am gustat dragostea si...

Ne-am intalnit in Noiembrie, in Noiembrie anul urmator am facut un an de cand ne intalnisem si ramasesem impreuna. Eu, eu nu reusisem sa inteleg cum de se intamplase lucrul acesta, insa ma bucura enorm. Un an pe care il sarbatoream cu o saptamana mai devreme decat ne intalnisem, de ziua ei. Cadoul de aniversare a fost o papusa de portelan in care am incercat sa imi adun toata dragostea pe care i-o purtam. Pentru mine semnifica timpul, timpul ce trecuse si ce avea sa treaca alaturi de ea. Papusa aceea avea sa reziste in timp asa cum visam si eu sa reziste relatia mea cu ea, dragostea pentru ea. Mi se pare ca decizia fusese luata de pe atunci legat de Ina. Aveam sa aleg mai tarziu, alegere ce avea sa schimbe nu una, ci trei fiinte pe mai departe.

Insa ea m-a intrecut. Cadoul pentru aniversarea noastra. M-a intrecut si m-a surprins in cel mai frumos mod posibil. Din toate felicitarile si randurile primite de la ea, pe aceea am pastrat-o tot timpul mai aproape de mine; si pe buna dreptate. O inima decupate din hartie alba, simpla, insa randurile care erau trecute in ea au fost lucrul care m-au socat, venind din partea ei. Si hai totusi sa mentionez si de ce, desi stii deja. Nu puteam cere sa imi spuna cu usurinta cele doua cuvinte magice pe care eu ajunsesem sa i le repet mult prea des, "Te iubesc!". Si nu puteam sa ii cer lucrul asta pentru ca desi o aflasem tarziu, totusi o aflasem si ii intelegeam frica. Tatal ei, ii parasise mama cand ea era inca un copil, iar lucrul acesta o traumatizase foarte mult. Nu am sa inteleg niciodata cat de mult, ar trebui sa fiu ea si sa fiu in locul ei ca sa inteleg pana la capat, insa am inteles, am trecut peste, iar acum...

"Am privit rasaritul si am vazut lumina.
M-am jucat cu focul si am simtit durerea.
Am atins marea si am descoperit visarea.
Am gustat dragostea si...
Cuvinte-invalmasiri de sentimente atat de sarac expuse Si totusi unele sunt atat de greu de pronuntat, spun atat de multe..."

"Te iubesc!
Pur si simplu. Fara intrebari, fara explicatii.
Doar simple cuvinte, ca pene moi ce contin visul in zbor.
Iti dau chieia inimii mele (cu imprumut)
Acum trebuie sa gasesti poarta.

Mire"

Primul Valentines Day, Primul Craciun mai mult sau mai putin petrecut impreuna, primul an implinit, al doilea Craciun, si asa mai departe... Imi par atat de departe acum.

Trecusem amandoi in clasa a douasprezecea. Anul in care am realizat o groaza de lucruri pe toate planurile. Pot spune ca nu ne-a impiedicat nimic sa ramanem si sa fim impreuna. Am gasit poate cele mai ciudate metode de a fi impreuna cat mai mult. Amandoi vroiam sa dam la Politehnica si pentru asta am ajuns sa invatam la fizica impreuna. Nu rade, am invatat; se numesc meditatii si amandoi stim cat de mult i-am datorat acelui profesor. Examenele au fost cea mai mare povara in anul acela insa am trecut peste ele cu bine. Am ajuns amandoi sa ne vedem studenti acolo unde ne dorisem si a fost cea mai mare bucurie pe care am putut-o avea... pe plan profesional.

Insa nu am sa uit si nu vreau sa uit modul in care il asteptam pe profesorul de fizica si timpul petrecut inainte de a veni acesta si dupa ce acesta pleca pentru inca cateva ore. A invata sa cunosti o femeie dupa fiecare fir de par, fiecare tremur, fiecare atingere, zvacnire, soapta, geamat... oare cerul nu e indeajuns de aproape sa ma pot urca si sa ma arunc in abis? Samanta cruda a patului verde crescut sub adierea rabdarii rasfrante in picuri de miere amara; fir de floare incolacita in jurul freamatului neobosit, amortit doar de sarutul dulce amarui de cireasa dat pe crestetul unei pene de gheata, Mire. Mangaierea unui fir de salcie sub vantul tulburator al valurilor etern zbuciumate in lacul din lumina ce rasare in privire, Mire...

Copilul etern zbuciumat. Cat de suparata a putut fi cand la unul din examenele la Politehnica a gresit unul sau doua din exercitiile cele mai importante, iar apoi cat de firava si emotiva a putut fi cand am mers sa vedem rezultatul la examen. Cat de bucuraosa a putut fi cand s-a vazut admisa la facultate. Clipe pe care le-am trait alaturi de ea, clipe pe care cursul timpului mi le va arunca undeva intr-un colt al memoriei si mi le va arata din cand in cand, sau poate niciodata, clipe pe care le-am trait alaturi de ea si pe care vreau sa le pot pastra in cel mai pur mod, iar acesta poveste e ceva atat de profan... Sunt nevoit totusi sa iti povestesc, sa te rog sa scrii, sa vada si sa inteleaga cat de mult... Au trecut aproape trei saptamani, mai bine de atata. Ma simt gol, pierdut si pustiu, insa incerc sa ma conving ca mi-a trecut. Sa ma mint...

Vacanta! Marea vacanta de dupa examente, mult asteptata de altfel. A venit si a plecat la fel de repede, cu o mica exceptie. De fapt cu mai multe exceptii. Marea vacanta in care imi doream doar sa petrec mai mult timp cu ea. Si dorinta mi-a fost indeplinita. Daca in anul anterior nu reusisem sa o conving sa mearga cu mine in vacanta anul acesta aveam planificata o mirifica si superba vacanta la mare, numai noi doi.

Nu am sa stau sa descriu aventurile noastre de sub cearsafurile dragostei nebune de la ea de acasa sau de la mine atunci cand ramaneam singuri acasa. Insa dupa o zi petrecuta cu ea, alaturi de jocurile noastre usuratice de intaietate a unuia asupra celuilalt, de a ne domina unul pe celalalt, exista un loc in care eram egali. Cearsaful, locul celor mai nastrusnice idei venite, al conservatorismului in care se ascunde dorinta de inovatie si... am vaga impresie ca incept sa bat campii. Campiile le-am batut de mult. Eram fericiti, mai fericiti decat paream in acele momente, mai fericit decat atunci cand epuizata se refugia goala in bratele mele nu am sa sper sa fiu niciodata. Ma simteam complet, plin; imi doream sa raman asa pentru o vesnicie; iar vesnicia mea se ascundea in clipele, orele in care ea se refugia in bratele mele. Visez... o visez noaptea venind si sarutandu-ma la fel de pasional ca atunci; dar la ce imi mai folosesc visele acum? Amintiri. Nu am sa mai pot sa o strang niciodata in brate in felul acela. Atata vreme, atata vreme in care razboiul dintre noi, razboi al indragostitilor, s-a dus peste tot; pana si sub puritatea profana a cearsafului; insa desi bateam apropouri doar ca sa o tachinez, nu am trecut niciodata peste cuvantul ei; insa ce va conta pentru cititor? Pe el il intereseaza altceva. Majoritatea suntem o gloata de oameni frustrati retrasi in carti cu miere si lapte, dominate de scene vaporoase, nefiind in stare sa ne creem propria fericire in lumea reala.

Dupa o saptamana in care mi-a facut capul patrat cu mersul la hotel, sa avem asigurate toate cele necesare, etc., etc., iata-ne plecati de unii singuri la mare. Scapati de examene si de stresul supravegherii parentale; cel putin aparent caci in realitate trebuia sa telefonam zi de zi sa dam raportul, plecam catre o anumita statiune de pe malul Marii Negre. Insa fericirea in acea mica escapada a fost numai partiala. Nu a fost vina ei, pentru nimic in lume, nu a fost vina ei; pur si simplu asa nea fost rezervat de catre Hazardul insusi. Deci, iata-ne la mare, dupa ce am facut scandal in modul cel mai calm posibil la receptia hotelului unde aveam facuta rezervare pentru un anumit tip de camera, pe care ei o promisesera, iar noi ne treziseram acolo in fata faptului implinit. Nu mai aveau camere de genul acela. Nu ar fi prea relevant sa continuu sarada din hotel in urmatoarele trei zile legate de schimbatul camerei.

Ai inotat vreodata in piscina pe timp de noapte? Bineinteles ca ai inotat. Mi-a daruit acest privilegiu. Imagineaza-ti ce ochi a putut sa faca receptionera cand ne-a vazut mergand la piscina in mijlocul noptii. A fost magnific. Ingerul meu, Mire a mea era atat de frumoasa, uda si dardaind in apa aceea calaie, in timp ce eu ma invarteam in jurul ei sau inotam de la un cap al bazinului la celalat. Apoi cand ne-am intors si i-am spus cum ma privea la intoarcere receptionera, aceeasi receptionera un pic cam isterica, pe care o inalnisem in ziua in care ajunsesem, am avut impresia ca sa regretat amarnic faptul ca nu se infipsese de la inceput in parul acelei biete fete.

M-am intrebat adesea daca pot trezi gelozia in mica mea Mire, si raspunsul era atat de simplu. Nu cred ca am putut cunoaste o persoana mai posesiva si mai geloasa decat ea, insa avea o calitate si mai impozanta. Stia sa se stapaneasca, stia sa se stapaneasca atat de bine incat rareori am observat in ochii ei gelozia sau furia. E adevarat, in afara de acea mica escapada cat de poate de fantomatica si virtuala din Cluj, nu i-am oferit motive. O iubeam mai mult decat orice in lumea ce ma inconjoara; culmea e ca inca o iubesc, poate chiar la fel de mult. Insa cand vroiam sa o ranesc, daca as fi vrut sa o ranesc as fi reusit foarte usor; si stiu la fel de bine ca nu ar fi ripostat. S-ar fi retras in sine, asa cum fac si eu; mi-a spus de atatea ori ca se va razbuna crunt daca am sa o ranesc, insa de fiecare data cand am gresit si cu cel mai mic lucru a incercat sa se inchida in sine. Ma intreb daca am reusit de fiecare data sa imi repar greselile, greseala facuta oricum ramane incrusata, insa macar sa umplu locul acela cu ceva frumos, ceva care sa distraga atentie de la urma lasata.

Am avut insa nenorocul sa mi se imbolnaveasca la mare. S-a simtit rau din cauza stomacului mai tot timpul. Am sunat, sau mai bine zis a sunat-o pe mama ei, a intrebat-o ce sa ia, am mers si la mica policlinica a statiunii unde i-au prescris niste medicamente; o zi se simtea mai bine, ziua urmatoare era mai rau. Nu am dormit o noapte intreaga veghind-o pe ea; in noaptea aceea chiar ca ma speriase cand mi-a spus ca o doare atat de tare incat nu poate sa doarma. In final a adormit, iar eu stateam langa ea chinuindu-ma sa stau treaz in caz ca se mai trezea. Am adormit si eu intr-un tarziu.

Insa a fost vacanta in care ne-am schimbat amandoi cate un pic. Cred ca despre asta e intreaga poveste... schimbare. Totul se schimba. A fost o noapte anume, una din cele doua nopti din acea vacanta pe care nu o voi uita, noaptea in care... Noaptea in care cerul si pamantul au devenit atat de apropiate incat nu mai puteai deosebii ingerii de oameni. Noaptea in care am pecetuit o dorinta reciproca. Noaptea in care cearsafurile de acel pur profan au devenit profane pana in adancul celei mai nesemnificante fibre. Insa acel profan parea atat de linistitor, atat de frumos incat l-am primit amandoi, sorbindu-l pana la ultima picatura. Clipele in care diferenta dintre vis si realitate se pierd adanc in noi insine, nerealizand unde ne aflam si de ce suntem acolo. Totul in lumea aceasta are un scop, nu? Pana si fiecare fir de praf din lumea asta isi are scopul sau. Eu credeam ca mi l-am gasit pe al meu; sa o fac pe ea fericita. Sa o fac pe ea cea mai fericita fiinta din lume. Stiam ca drumul ales avea sa aiba multe ocolisuri, multe piedici, si multe aveau sa vina din partea mea, insa eram eu si stiam ce vroiam.

Alesesem deci. Seara urmatoare am vrut sa o duc la hotel caci nu se simtea prea bine, tot din cauza stomacului, spunandu-i ca eu am sa mai intorc un pic pentru a merge pe dig, pana in capul acestuia. Nu a vrut sa ma lase singur si a venit cu mine. Nici acum nu stiu ce s-a petrecut pe digul acela; nu cred ca imi doresc sa inteleg ce s-a intamplat, insa imi aduc aminte dorinta de a renunta la tot ce se alfa in urma mea si de a porni inainte cu totul nou. Stateam si priveam cum marea se zbatea furioasa, lovindu-se de dig; simteam parca cum intunericul ma cheama catre el, catre abis si catre linistea lui falsa. Pentru o clipa am vrut sa ma arunc in mare, sa dispar; insa m-am trezit cu ea alaturi de mine. Am inteles pentru ce eram acolo si am revenit. M-am intors pentru ea, si pentru ea am ramas. Pentru ochii ei, pentru momentele de lacrimi in care acestea curgreau fara motiv sau pentru clipele de tandrete dupa care tanjeam in prezenta ei; pentru cea care devenise scopul meu in viata. Pentru un inger pe care il credeam nascut in lumea aceasta plina de profan doar pentru mine, pentru a ma avea pe mine, pentru a ma stapani si a ma face fericit. Cat am stat acolo, privind catre marea intunecata, parca am uitand de prezenta ei, am ignorat-o complet; iar ea, parca stiind ce se intampla in mine, banunind la ce ma gandesc m-a asteptat cuminte langa mine, nespunand nimic, privindu-ma doar din cand in cand. Trezindu-ma intr-un final din visarea aceea plina de crevase am privit-o. Parea atat de linistita, dar in acelasi timp nelinistea o trada mai tare ca oricand. Am luat-o in brate si i-am spus sa mergem inapoi la hotel, caci ceea ce aveam de decis acolo in locul acela fusese decis.

Drumul inapoi a fost unul din cele mai ciudate cosmaruri pe care le-am avut. Pe tot parcursul drumului de la mare pana in Bucuresti i-a fost rau. Statea intinsa in bratele mele, incercand sa atipeasca; stiam ca avea rau de miscare si imi imaginam cat de bine se combinase acest rau cu mersul magnificelor noastre trenuri. Am mers impreuna cu ea pana la clinica unde deja avea programare facuta de mama sa, am asteptat acolo... nu stiu cat stiu doar ca intr-un fel ma invinuiam pentru ceea ce patise. O avusesem in grija mea pentru o saptamana acolo la mare si incercasem sa o apar si sa o protejez de orice insa nu reusisem. Ceva neasteptat, ceva ce nici eu nu puteam prevede o lovise din senin, iar acum eu ma invinuiam pentru lucrul acela. A incercat sa ma linisteasca... linistea... a venit de la sine mult mai tarziu cand am vazut ca se simte mai bine si isi revine.

Facultatea a fost poate cel mai mare rau care ni se intamplase pana atunci. Facultatea ne-a despartit mult prea mult si poate ca lucrul acesta trebuia sa il vad atunci si nu dupa atata timp. Sa ma pregatesc intr-un fel. In timpul saptamanii abia daca reuseam sa o mai vad, uneori... mai plecam de la cursuri, ea... ea cel putin in primul semestru nu a facut o groaza de ore pentru ca profesorii nu veneau sau nu aveau sala de curs. Inceputul de faculatate a venit cu atatea probleme pentru mine incat firul timpului imi parea intotdeauna prea scurt. Doua facutlati, alergatura intre ele, imi dadeau atat de putin timp pentru a o vedea incat eram gata sa cedez nervos. Am continuat insa sa lupt pentru ca ea era singurul lucru care imi mai dadea putere. Clipele petrecute cu ea, mult mai putine decat mi-as fi dorit devenisera esentiale in existenta amandorura. Insa au aparut elementele perturbante, elemente pe care nu le puteam impiedica fiind normale in viata elemente pe care din nou hazardul le propunea pentru a intra in viata ei iar natura le-a aprobat cu cea mai mare bucurie. Oare ma puteam opune dorintei de a cunoaste oameni noi, de a-si face prieteni?

Si la fel cum timpul trecea inainte la fel a continuat sa treaca mai departe, doar ca... doar ca eram amandoi mai ocupati. In iarna am fost invitat de ea si de colegii ei la munte, la o cabana a tatalui unuia din colegii sai. Imagineaza-ti ca abia acolo am inceput sa ii cunosc mai bine; mai mersesem intr-o excursie cu ei, insa ma agatasem de Ada in aceea. Atunci am ajuns sa ii cunosc si sa imi dau seama ce fel de persoane sunt. Si chiar incepusem sa ma inteleg foarte bine cu ei, chiar si acum ma inteleg bine cu ei; in timp mi-au deveit prieteni si nu pot sa ii trec cu vederea. Insa, negasind altceva, poate ca dau vina si pe ei pentru ca mi-au furat-o. Nu stiu. Ironia e mult prea mare pentru fiecare lucru care exista si a existat intre mine si ea.


S-a ridicat de langa mine si dintr-un raft al vitrinei a luat un mic sul de hartie inmanandu-mi-l. L-am desfacut si l-am citit, zambind.


"Amintirle. Flori de gheata pe geamul uitarii. Fulgi de lumina si de speranta. In doi ani mi-ai daruit atatea momente frumoase... de fericire... primul sarut... un dans prin ploaie, sub o salcie... un trandafir in mijlocul zapezii... chemarea marii in noaptea de vara... dar mai presus de toate sentimentul de a fi iubita si ocrotita, dorinta de a ma darui cu trup si suflet unei inimi deschise...

Cu prima ninsoare din acest an coboara si gandurile mele si o urare traditionala pentru acest Craciun alb.

Sarbatori fericite.

Te iubesc,
Mire"


A fost felicitarea alturi de cadoul ei de Craciun, anul trecut. La o luna si jumatate dupa ce implinisem doi ani.