M-am născut în Brăila la 10 august 1884 ( pe vechiul stil ) dintr-o nemuritoare țărancă româncă și un contrabandist grec pe care nu l-am cunoscut niciodată, avînd nouă luni la moartea lui.
Actele mele nu pomenesc numele tatălui. Mă declară, pur si simplu: „ fiul lui…. și al Joiței Istrati, în vîrsta de douăzeci și nouă de ani ”. Fiu „ nelegitim ”, port numele de familie al mamei mele. Tata cîștiga bani mulți cu contrabanda de tutun și era bolnav de epilepsie. Juca la stos, pînă cădea leșinat ( cînd pierdea ); cînd cîștiga, venea acasă în zori, cu un taraf de lăutari.
Părinții mamei erau țarani. În Cosma, am pus ceva din viața bunicului meu ( „ Un moș Istrati care strănuta de douăsprezece ori in șir, ca tine ”, îmi spunea mama ), român neaoș, tatăl mamei mele „ împușcat de poterași în spate ”, într-o fugă dramatică cu contrabanda tatălui meu, grecoteiul chefalonit, și mort la spitalul din Brăila, „ pă cînd îi scotea fultuiala din schinare ” – îmi povestea bunica – și cînd „ ostașu se tînguia c-a făcut moarte de om, fără vrerea lui, ș-o să-i poarte păcatele pe lumea ailaltă ”.
Mama era prima născută în familie și asistase, cîteodată chiar luase parte, la frumoasele răfuieli și isprăvi haiducești din vremea părinților ei. Întotdeauna, habotnica Nedelea, bunica mea, s-a trezit eroina vreunei povestiri. Astfel, la optsprezece ani, ea și-a început viața iubind doi frați deodată, unul fiind înjunghiat de celălalt. Apoi, măritată, și-a iubit cumnatul. Și tot ea a fost aceea care a îmboldit pe bărbații din sat – soți, amanți, copii sau simple rude – să țină piept lăcomiei nemăsurate a boierului care voia să cumpere cătunul Baldovineștilor, de unde s-a tras și faima de „ cuib de bandiți ”. Boierul Alexandru Suliotti – proprietarul – își pusese în gînd să-i alunge pe țărani, dărîmîndu-le colibele, smulgîndu-le vița de vie și frumoșii plopi, să astupe șanțurile, trecînd cu plugurile peste ceea ce el pretindea a fi „ un cuib de bandiți ”. Îndată ce se apropia de „ cuiburile ” noastre, boierul era întîmpinat cu focuri de pușcă. Alături de moș Anghel și moș Dumitru, am văzut eu însumi cum șanțurile împrejmuitoare ale cătunului și digurile căptușite cu dracilă – pasămite ca să ne apere de revărsarea Siretului – erau de temut pentru dușmanul care ar fi cutezat să se apropie. Jandarmii nu puteau face nimic….
Un „ cuib de bandiți ”, Doamne!
Cătunul Baldovineștilor, de unde-mi trag obîrșia, nu avea decît vreo cincizeci de familii, din care jumătate ne erau rude. I si mai spunea și „ Istrăteștii ”, din cauza numărului mare de locuitori purtînd numele de „ Istrate ” și avînd aceeași obîrșie. Aproape toți bărbații erau de-alde Cosma, iar femeile niște Chire. Acești Cosma dădeau exemplul nestatorniciei, iar Chirele le ieșeau în întîmpinarea dorințelor. Da, în nestatornicie se află toată puterea unui bărbat, a unui popor, a unei rase. Cu cît ești mai nestatornic cu atît ești mai generos, deoarece nestatornicul nu păstrează nimic pentru sine. El face viața rodnică și trece mai departe. Nimic nu este molatic într-însul; totul este furtună, furtună creatoare.
La Baldovinești, la Petroiu, Cazasu, Nazîru, Chiscani, Tichilești, peste tot unde unchiul Anghel își oprea armăsarul în fața unei cîrciumi, numai de „ neamuri de ale noastre ” era vorba:
- Nu mai poți să scoți cămașa de neamuri, mă, Panaite! spunea el.
Tot de la acest unchi știu că „ neamul nostru e curcit ”.Ultima cîrciumă a lui „Angheluță ”, ale cărei ruini se mai pot vedea și azi, era un focar de povești de pe vremea ocupației. Și ca și cum destinul ar fi avînd legi precise, moș Anghel nu scăpa nici un prilej de a-mi face cunoscută „ încă o poveste turcească ”, mie „ țîncu’ pămîntului ”….
Copii de țarani iobagi pe pămîntul boieresc, cei doi frați ( Anghel si Dumitru ) și cele două surori ( Joița și Antonica ) se pomeniră, la moartea tatălui lor, stăpîni doar pe grinzile căsuței părintești, pe arborii din grădină și pe butucii din vie. Þarina nu era a lor. Și asta-i hotărîră să se risipească pe alte meleguri, afară de mezinul Dumitru, care rămase să poarte de grijă mamei văduve, știutoare de datoria ei.
Surorile plecară să trăiască cu doi greci înstăriți, care iși rîdeau de căsătoria legitimă. În această familie de dezmoșteniți, fratele Anghel era al doilea născut. Fiind scurt de vedere, el fu reformat de oștire, cumpără o bucată de pămînt și deschise crîșma pe drumul mare dintre Brăila și Galați, la ieșirea din sat. După zece ani de crîșmărit, izbuti să agonisească avere. O soartă crîncenă se abătu asupra lui și făcu dintr-un om voios și bun creștin, un învrăjbit și un păgîn.
Cu toate ca avea șaptezeci de ani, bunica Nedelea făcea tot ce putea ca să-și ușureze copiii de sărăcia ce le-o lăsase moștenire. Fiindcă nu mai putea să ia parte la muncile grele de pe cîmp, își luase sarcina gospodăriei. Și cum voia să adune și cîțiva gologani pentru pomenile ei, toate clipele libere, toată odihna și-o sacrifica, să strîngă spicele de grîu rămase pe cîmp în urma secerătorilor, să adune smocurile de lîna lăsate de oi pe scaieți și să culeagă păpădia de pe marginea șanțurilor. Mai era uneori chemată să tragă copiii bolnavi și să le descînte.
Seara la cină, socotindu-se gură de prisos, nu se atingea nici de lapte, nici de ouă, cînd acestea se găseau pe masă. Se mulțumea cu puțină ciorbă și cu susai verde cu oțet.
De două ori pe săptămînă, încordată sub povara cobiliței prea încărcată, bătrîna străbătea cei cinci kilometri care despărțeau satul de Brăila. La amiază, se întorcea cu treizeci de parale, înnodate în colțul basmalei. Dar paralele acestea făceau minuni. După trei sau patru ani, o vedeai săpînd un puț la răspîntia drumurilor bătute de cărăuși sau cumpărînd fie un pat cu toate albiturile lui pentru o fată săracă ce se mărita, fie o vacă împreună cu vițelul de curînd fătat, pe care le da de pomană vreunei văduve, împovărată de copii. Se întîmpla, dar foarte rar, ca unchiul Dumitru să dea peste ascunzătoarea unde biata femeie strîngea banii și atunci se duceau pe gîrla și puțul și patul și vaca. Atunci, sufletul evlavioasei Nedelea era bolnav cu săptămînile. Se plimba, galbenă și tristă, ținîndu-și gura cu mîna, pentru a nu slobozi blestemul de neiertat.
Bunica Nedelea mi-a dat și mie de pomană o vacă frumoasă – Dumana – deși îi eram rudă. Dar bunica se abătu o singură dată de la regulă, fiindcă mă știa cel mai sărac dintre toți nepoții ei…. După ce împodobi vaca și vițelul ca pentru nuntă, îi tămîie de trei ori, apoi mi-i dădu de funie, spunîndu-mi: „ Ia-le … să fie de sufletul copiilor răposați de dorul laptelui ”.
In acea zi de vară a anului 1889, biata mamă fu lovită de-o mare supărare: vaca noastră, Dumana, muri in chip, tragic, înțepată de cuțitul unui vraci care încercase să-i ia sînge. În seara de ajun, Dumana se înapoiase de la izlaz cam tristă. Mama nu se neliniști peste masură. Îi spuse, mîngîind-o pe frunte:
- Da! Mă simt vinovată! Þi-am vîndut vițelul. Dar în curînd o să ai altul. Ia te uită ce burtă ai!
Și-o pipăi, în timp ce vaca o privea cu frumoșii săi ochi umezi. Asta fu totul în seara aceea. Apoi, ne-am dus ca de obicei îndata la culcare, deoarece mama se lupta din greu cu istovitoarele sale zile de spălatoreasă. Înainte să adoarmă, aduse iarăși vorba despre vacă:
- Numai să nu fie bolnavă…. Doamne, e atît de tînară. Abia la al treilea vițel. Și ce lapte! Aș putea vinde de zece ori mai mult. E singurul nostru mijloc de-a ne întreține.
A doua zi, pe la patru dimineața, alergarăm la grajd. Dumana avea burta umflată ca un butoi și abia se mai ținea pe picioare. Mama sculă curtea cu țipetele-i disperate. Îndată, chiriașii se adunară buluc, rostind în cor:
- Trebuie înțepată!
Și ca s-o înțepe, desigur, un singur nume pe buzele tuturor: moș Todirică.
- E priceput fără pereche. Numai să nu fie beat!
Desigur, moș Todirică era omul cel mai priceput în meserie, numai că nu se mai trezea din beție de-acum zece ani, cînd își văzuse fata fulgerată de cuțitul unui amant. Din cauza asta, i se trecea cu vederea. Mama, la rîndul ei, îl ierta. Veni beat, înțepă vita tocmai în vițelul ce avea în burtă – mare de șase luni – și o omorî. Fu cît pa-aici s-o omoare și pe mama, odată cu Dumana. De milă, biata femeie strîngea la piept capul vacii, în clipa cînd celălat îi înfigea cuțitul. Un răget înfiorător și iat-o pe mama azvîrlită afară din grajd.
Femeile, martore la scenă, ne căinară pentru nenorocire, blestemîndu-l pe moș Todirică, în ciuda dezvinovățirilor. Apoi, fiecare își văzu de ale sale. În ziua aceea, mama întîrzie ca niciodata de la muncă. Cît despre mine o luai razna pe cîmp, pentru a retrăi împrejurările în care o căpătasem pe Dumana.
Săptămîna care o costase pe mama pierderea Dumanei, îi mai aduse și pierderea a două „ case ”, din cele care-i permiteau să muncească toată luna, fără vreo zi lipsă. Prima din cele două era aceea unde biata femeie ajunsese cu întîrziere la muncă, în dimineața nenorocirii.
Bruftuluită fiindcă a venit tîrziu, mama răspunse scurt, scoțîndu-și șorțul. Și nu mai tîrziu decît a doua zi, același lucru se întîmplă și cu cea de-a doua „ casă ”, dintr-un motiv de ramoleală burgheză: i se reproșă, pe nedrept, că folosește prea mult săpun.
- Doamnă, murdăriți-vă rufăria mai puțin! Sau, mai bine, spălați-o dumneavoastră!
Toate încercările de împăcare cu cele două „ case ” se dovediră zadarnice. O știau blîndă, supusă. Își dădură seama de contrariul.
Pentru o nedreptate, mama ar fi fost în stare să dea foc orașului. Ea își primea cu resemnare soarta nemiloasă, „ pentru că – spunea – mi-am făcut-o singură: am iubit prea mult”. Nu era drept. Totul i se trăgea de la Dumnezeu sau de la credința ei. Și ce alta decît credința ne aduce mai multă nenorocire, atunci cînd o avem? De asemenea, ce ne ține în capul oaselor, atunci cînd inima și mintea o iau razna și totul se prabușește în jurul nostru? Omul fără credință e mai prejos decît animalele, din cauza lăcomiei; de asemenea, e mai primejdios decît ele, fiindcă are două mîini și talentul de a născoci lucruri distrugătoare.
Dimpotrivă, oricare ar fi credința unui om, de vreme ce o are – chiar greșită, chiar absurdă – acest om poate fi un bun tovarăș de viață, cu condiția neapărată ca această credință să se întemeieze pe dreptate, iar practicarea ei să-l coste scump. Numai credința de tarabă, a „ servitorilor ” bisericii nu costă nimic și aduce foloase. Din cauza asta, mama nu mi-a împuiat capul cu religia de tarabă, de care ea însăși se descotorosise. Vedea limpede și așa cum trebuie:
- Toți preoții fac avere. Aproape toți se îngrașe ca niște porci. Băieții lor devin mari domni, iar fetele, mari doamne. Asta-i religia? Și, colac peste pupăză, acești corbi mai vin și ne fac morală….
Între bunica și mama se isca uneori o mică ciorovăială prietenească, fiecare îmbufnată în felul ei. Era tocmai ceea ce doream, curios la vîrsta mea, însetat de-a ști…. Odată, bunica, nu prea la largul ei zise:
- Da, da, dar nu uita că mai există de asemenea și credința.
Credința…. Ceva nelămurit pentru cei nouă ani ai mei. Mama se însărcină cu precizările:
- Da, desigur, mai e de asemenea și credința. Ba chiar numai ea. Noi am avut-o totdeauna. Și o avem încă.
- Care credință? răspunse bunica surprinsă.
- Singura valabilă pentru noi ăștia, oameni săraci: credința în muncă, în dragoste, în dreptul aproapelui nostru la muncă și dragoste, fără nici o stavilă.
- Și tu numești asta „ credință ”?
- Numește-o cum vrei. Doar tu în legea asta ai trăit și ne-ai crescut. Nimic nu-i mai presus decît ea.
- Și Dumnezeu?
- Dumnezeu este chiar această credință, în felul cum o înțeleg eu. De aceea sunt puțini oameni care cred în Dumnezeu.
Bunica nu mai spuse nimic. Și nici nu mai fu vorba vreodată despre asta. Dar mie, sărmanul de mine, această întrebare începu să-mi ardă măruntaiele, cu cît imi frămîntam mintea, vrînd să aflu dacă lumea practica credința așa cum o definise mama.
Un lung drum, pe care abia îl începeam.