24.02.2005


Intermezzo București – Ploiești


Drumul până la Ploiești nu e prea lung.Ploua mărunt și mergeam cu o viteză de 45-50 Km/oră. După ce am trecut de Otopeni, predispus și de monotonia drumului, m-am gândit la o povestire pe care s-o revizuiesc pentru a o selecta în viitorul meu volum de proză scurtă. M-am oprit la Pledoarie pentru un univers pierdut – scrisă cu ocazia lungilor procese privind legea fondului funciar. Așa m-am trezit pe Dealul Piscului, împreună cu două vaci și vițeii lor Animalele erau împiedicate cu frânghie ca să nu agațe crăcile de prun.
Nu știu câți ani aveam, în ce zi s-a întâmplat, era o liniște deplină, soare, iar eu foarte mulțumit că Breaza și Dumana pășteau cu poftă. Atunci a apărut nea Costică, paznicul de la C.A.P. și-a zis, locul ăsta nu mai e al vostru, a intrat în comasare, i-am spus lu’ maică-ta, ce cauți aici, îți iau vacile la obor. Am început să țip, le-am lovit puternic cu nuiaua dar ele nu puteau alerga.
Am luat-o la fugă și nu m-am oprit până acasă la cinci Km depărtare. Ieșea foc din mine și abia am îngăimat, mamă, ne-a luat vacile la obor. Mama a plecat ca o vijelie și nu știu cum le-a scos, dar de atunci mergeam cu ele pe Dealul Bolda, un loc pietros și uscat. A venit seceta, pământul era roșu, fără un pic de iarbă. Totuși, plecam cu ele la păscut în fiecare dimineață , le dam frunză de fag și stejar deși aceasta era bătrână și amară. Vacile au slăbit, aveau burțile supte, numai piele și os iar laptele abia mai țârâia la mulsoare. Așa m-am hotărât să le bag prin pădurile nesfârșite din Vulturești,Huluba,sau Mâsgana. Așteptam până se întuneca și-apoi dam după ele, intram pe niște văi adânci până găseam o poieniță cu iarbă crudă și proaspătă. Probabil că pădurarul a aflat, că într-o zi,era pe la amiază, a venit la mine și-a zis, mă, dacă te prind prin lăstar n-o să-ți fie bine ... N-a avut ce să-mi facă,vacile erau legate de un țăruș,cu-n braț de frunze în față....
În noaptea aceea le-am băgat ca de obicei în pădure și-am mers pe o vâlcea îngustă printre hățișuri tinere până am găsit o poiană între trei maluri abrupte, de unde izvora și un firicel de apă. În liniștea nopții nu auzeam decât iarba ruptă cu poftă de vaci și viței. Simțurile îmi erau încordate la maxim, pentru că făceam ceva nepermis. Și tocmai când credeam că animalele s-au săturat, în malul din stânga mea am văzut doi ochi de jar. Inima mi s-a strâns și-am zis că lupul o să -mi ia un vițel. Am dat după Breaza, celelalte s-au luat după ea și- am urcat malul abrupt din dreapta. Vroiam să strig, să sperii lupul, dar mi-era frică de pădurar că aude și țipătul îl înăbușeam in mine
Când am ajuns în vârful dealului, am început să mă tăvălesc pe jos, spaima îmi luase graiul. Vacile rumegau liniștite lângă mine, iar eu continuam să mă svârcolesc încercând să scot cuvinte. Degeaba însă, nu reușeam decât niște gâjâituri. Am zăcut mult timp pe spate, cu ochii la stele și îmi curgeau lacrimile că am rămas mut. Într-un târziu, suspinele mele au prins contur, murmuram încet, sună păduraru’n coastă, că pădurea nu e-a noastră, pădurea e-a statului, pădurarul al dracului .... Când cuvintele au început să se lege, am strigat din ce în ce mai tare iar ecourile pădurii îmi răspundeau, coastă, coastă ... bucuria mea era imensă,îmi revenise graiul ...
Am coborât pe drumuri numai de mine știute și-am ajuns cu vacile acasă, spre ziuă.
Mama și tata se perpeliseră și ei toată noaptea și se rugaseră cu lumânarea aprinsă pentru mine să nu fi pățit ceva ...
După această întâmplare, am mers cu vacile pe prundul râului Argeșel, unde ici colo era câte un smoc de iarbă, dar animalele nu le puteam păzi, în dreapta și-n stânga gârlei creșteau fâșii cu porumb.
Noaptea, acasă, mă dam jos din pat, credeam că sunt tot pe prundul gârlei și în mijlocul camerei, în fund, încercam să-mi țin capul drept să nu adorm, fiindcă în fața mea, vacile nu trebuiau să intre în porumb ...
Apoi în toamnă, mama le-a dus la concar, la Câmpulung, la tăiat, și-am plâns după ele ca după maica-mare care murise când i-a luat și ei terenul cu pruni de la Gorgani.
A urmat o iarnă grea,cu nămeți uriași. Într-o dimineață, mama mi-a zis, scoală-te că mergem la Câmpulung. Ochii mi se închideau de somn, era întuneric beznă dar am ajutat-o să tragă de-o valiză de lemn pe care am urcat-o sus pe portbagajul ratei. Mașina ne hurducănea, oprea în fiecare comună de două trei ori, urcau tot mai mulți oameni. Aproape de Câmpulung, trei milițieni, au oprit rata și-au zis, toate bagajele la control. Din câți eram în rată, doar pe mama au luat-o .... avea în valiză printre lucruri, mai multe sticle cu țuică.
Așteaptă-mă aici, mi-a zis ea, am să mă întorc, și-a plecat cu cei trei milițieni. Nu știu cât am stat în stație, inghețasem bocnă, dar într-un târziu, mama a venit fără valiză. M-a luat de mână și-am pornit pe jos spre Câmpulung fără să-mi spună o vorbă.
Mergeam cu mașina la Ploiești, și lacrimile îmi șiroiau tot timpul, aveam în fața mea drumul asfaltat cu patru benzi, dar eu eram pe Dealul Piscului, pe dealurile Boldei, pe gârla Argeșelului, sau în stație la Câmpulung ... Când am ajuns aproape de destinație m-am recules și încercam să înțeleg dacă am plâns de mila acelui copil care am fost ... sau de mila mea de-acum fiindcă sunt angrenat în tot felul de lupte donchihotești al cărăr rezultat este incert......
Când m-am întors spre București pe o ploaie mai teribilă ca la dus, la o temperatură de șapte grade Celsius, la stopul de la Băneasa un tânăr doar în pijama, desculț, tremurând de frig, cerea un ban.
Stopul s-a schimbat repede, mașinile și-au reluat drumul, iar imaginea acelui om îmi stăruie și acum în minte dar nu mi-a curs nici-o lacrimă.


Nicolae Aurelian Diaconescu