Siroaie de ploi la sfarsit de decembrie, e toamna afara. E toamna...din cand in cand mai da un un inghet dar nu e iarna. Merg pe strada si bate un vant infernal, in timp ce pe nas mi se scurg lacrimile unei ierni chinuite. Simt cum imi ingheata capul si imi paralizeaza toate gandurile.

Imi place totusi sa cred ca mersul asta nebun prin lacruri ma purifica, demult imi imaginez cum siroaiele se intind pe capul meu pana pe gat, pana in san, peste umeri, si ma spla de ganduri, de dureri mai vechi sau mai noi.

Imi vin in ochi suvite rebele, amestecate, ude, imi bat fata si mi se lipesc de ceafa si de tample. Bocancii sunt uzi si mai scapa cate o geana de apa inauntru. Blugii curata soseaua si se ating uzi de picioarele mele.

Ti-ai imaginat vreodata cum a fost clipa botezului? Momentul ala in care te afunzi fara sa stii, cand in puterea imersiunii nu mai poti scoate nici un sunet si iti inghiti tipetele ca sa ti le eliberezi in bulelele din cazan si la suprafata apoi? Cat oi fi plans eu oare? Eu nu stiu sa inot; da, nu stiu. Si mi-ar placea; uneori inchid ochii si ma las cateva secunde la fund,dar nu e acelasi lucru. As vrea sa imi imaginez, sau sa invat - ar fi si mai bine! Apa asta care ne inconjoara si ne uda pielea...pentru mine nu e doar apa, e prelungirea mea in lume, iar cand ma inunda o simt mult in mine, o beau si iar inghit firele ei pana o simt rece in capul pieptului. Imi place rece - cand imi ingheata dintii. Dar imi place si calaie, cum mi se scurge pe crestet si imi vine apoi sa cant.

Poate am plans cand m-au botezat, poate plang si acum cand ii simt forta, dar plang de fericire. Plang la fel de mult ca atunci cand e multa bere in mine si dansez pe Placebo sau "Supergirl" - Reamon. La fel de mult ca in serile cu luna plina cand imi pun vreo dorinta de sarbatori si uit de mine, si imi aduc aminte de multele forme pe care le cunoaste existenta. E un fel de botez care isi intinde efectele si vibratiile peste ani in fiecare dintre noi - noi: forme de existenta.
Cele mai insetate sunt frunzele, si pe ele le ploua cel mai mult. Nu trebuie sa ne fie frica de ploaie, trebuie sa o savuram, sa ne spalam mintea si pacatele sub sopotitul ei, sau sub scurgerea ei calma. Ni se da cat cerem: reflectiile noastre in lume sunt egale cu noi si cu pulsatiile inimilor noastre. Si nu ma mira pierderile, nu pentru ca sunt obisnuita sa pierd - sunt, intr-adevar, un loser cu mentalitate de winner, paradoxal...- dar pentru ca stiu ca orice pierdere ii corespunde undeva in apa asta cosmica unui castig.

Ma ploua! Cum sa nu ii zambesc vietii si acestei semi-ierni? Mi se lipesc de piele si de ganduri sunete cilindrice, piramidale si concave..."tine apa", uneori si convexe..."nu tine apa", dar desi nu o tine, se lasa spalat de ea si se bucura de binefacerile ei. Uneori aud sunete cubice sau rotunde, iar apa se spala in mine si eu imi vars rezidurile in ea ca apoi sa o filtrez prin pori, prin par, prin haine, prin bataile inimii mele.

Ne ploua! Ne reflectam in lacurile maronii in care ne-am spalat fetele: case, copaci, geamuri aburite, toate murdare si sfintite de atingerile noastre.

E uda lumea asta in forma sferica si e ud tot ciclul prin care se umple de viata. Ma simt asa fertila!