agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-05-15 | |
1. Stimate domn sau stimată doamnă,
Vă rog să nu vă mirați la primirea acestei scrisori, căci ea nu v-a fost adresată dumneavoastră în mod special, ci am scris-o la întâmplare. Nu știu nici eu cum a ajuns în cutia poștală pe care o dețineți și probabil nimeni nu vă poate spune. Ceea ce știu este ceea ce veți citi în rândurile următoare. Consider că sunt necesare câteva cuvinte în care să mă prezint, însă pe de altă parte mă întreb dacă este util, fiindcă o prezentare de persoană nu servește nici unui scop în cazul în care respectiva persoană nu există, nu pot să vă explic de ce. Lăsând aceste considerații la o parte, presupun că doriți să știți că sunt un tânăr student care este martorul unor întâmplări fără martori și care dorește să se destăinuie unei persoane necunoscute, mai mult din spirit exagerat de precauție, atât față de el însuși, cât și față de respectiva persoană. Este unul din motivele pentru care nu am specificat un expeditor sau un destinatar, celălalt motiv fiind mai dificil de explicat în acest punct al scrisorii pe care o citiți. Veți spune, fără îndoială, că nu există martori ai unor întâmplări fără martori, așa cum am specificat în alineatul anterior, însă v-aș ruga să lăsați la o parte scepticismul și să vă opriți asupra posibilității ca visele să fie reale. Și nu mă refer la o realitate obiectivă, supusă constantelor și variabilelor care definesc realul, ci la o realitate potențială, în același sens în care un corp staționar posedă energie. În această porțiune introductivă a scrisorii mele, voi încerca să vă expun anumite stări faptice care vă vor ajuta să parcurgeți restul scrisorii cu mai puțină dificultate de înțelegere. Prin termenul de realitate se înțelege de obicei acea parte a vieții în care nu putem efectua acțiuni imposibile, sau totalitatea evenimentelor ce pot fi explicate sau cel puțin reduse la grupuri mai mult sau mai puțin complexe de ecuații matematice rezolvabile. Nu putem nega însă existența, deși controversată, a unor evenimente care nu se supun acestei reguli generale, pe care nu le amintesc deoarece aș putea fi acuzat de misticism sau de naivitate. Cert este însă că această clasă specială de evenimente există, cu toate că aproape nimeni nu le acceptă. Iar eu doresc să vă povestesc despre un astfel de caz, întâmplat mie. Noaptea aceea era târzie, căci eu mă culc la ore foarte înaintate, specificul meseriei, sau mai degrabă al omului în sine, căci meserie nu poate fi numită, în fine, cert este că era trecut bine de trei dimineața. Interesant este faptul că fenomenele ciudate se petrec în marea lor majoritate la ore stranii, ca și cum le-ar fi teamă de mulțime sau de trafic, însă divaghez, și nu are rost. După cum probabil ați ghicit, este vorba de un vis, și aproape că văd grimasa dumneavoastră, într-adevăr, anumite periodice sunt pline de astfel de povești, în majoritate inventate. Cert este că a fost un vis petrecut în acea margine a realului care nu se poate defini ca aparținând uneia sau alteia dintre ținuturi. Imaginați-vă că sunteți la granița dintre două state, pe „tărâmul nimănui”, rotindu-vă în cerc în interiorul acelei fâșii de pământ arat care le desparte, singurul sentiment care vă pătrunde fiind acela de dezrădăcinare. Confuzie, mirare. 2. Mă aflu în propria cameră, o garsonieră mobilată simplu, un dormitor oarecare, străjuit de o ușă încuiată și de o fereastră întredeschisă. Nu dorm și nici treaz nu sunt, îmi simt corpul un pic mai plat și mai slab ca de obicei, și este bine. Gândesc pasiv și nu mă pot clinti din loc, bântuit de o stare de lene tăcut-apatică, ce-mi pregătește eul precum un ritual inițiatic al trecerii înspre starea onirică. Și-atunci, în acele clipe confuze, în care încerc fără putere să trec dintr-un spațiu mental într-altul, mă aud chemat de o voce liniștită și fără deținător, care, așa cum simțurile îmi spun, fără a fi sigur de ele, vine din propria-mi cameră. Contrar așteptărilor, acest fapt neobișnuit nu mă intrigă, nu mă face să rup vălul oboselii care îmi ține ochii închiși, și răspund fără vorbe la chemare, împins poate de o curiozitate netemătoare, precum acea a omului de știință care nu am fost niciodată. Un dialog fără reguli se înfiripă, un dialog niciodată amintit decât prin faptul că a existat, dar din care scurte fragmente neimportante se ivesc, încastrate în zidul conțtiinței precum basoreliefurile antichității, a căror tematică se ghicește doar sub stratul gros de timp; palidele fragmente de conștient care se ivesc în acea stare de plutitor între ape de care sunt îmbibat mă îndeamnă să-i confer acestei voci un proprietar, și astfel vocea devine cea a unui prieten bun, cu care vorbesc și vorbesc. Îl simt peste un timp așezându-se pe marginea patului, lângă mine, și vorbim și vorbim, iar după încă puțin timp curiozitatea (care a ucis pisica și a făcut descoperiri importante, ajutându-mă într-un final să dorm într-un pat confortabil și să visez sau să trăiesc astfel de fenomene, în loc să mă tăvălesc chinuit de pietrele reci ale vreunei peșteri umede, cu buzele mânjite de sângele sărat al vânatului și-n cealaltă mână strângând o măciucă grea, dar fără vise și fără facturi și fără șefi nesuferiți) mă îndeamnă să mă întorc și să-mi privesc prietenul în față. Și camera goală mă privește la rândul ei și Vanghelis cântă minunile din Antarctica dintr-un colț, în surdină... Somnul mă cuprinde din nou și știu că pe scaunul din spatele meu stă cineva, nu îl aud, și cu o mână răsucită inconfortabil la spate pipăi în neștire patul în locul în care știu că a stat un pic mai înainte, iar când deschid ochii brusc și-mi privesc mâna vânătă de frig și bruma ce se topește încet pe marginea patului, în plin început de vară, îmi amintesc de versurile unei melodii ale unei cântărețe ale unei epoci cu care întâmplător sunt contemporan („Calughin / A adormit / Și a visat...”) și sunt sigur, fără să îmi explic de ce, că am stat la taclale cu dracu. Vanghelis tace, e liniște și prin geamul întredeschis se-aud câinii cum latră undeva și pe stradă gonește o mașină și un pic mai încolo o femeie grăbită sacadează asfaltul, din ce în ce mai departe. 3. O zi normală, o seară ca oricare alta, sunt un tip singuratic, îmi place să lucrez în fața monitorului exact până în același moment în fiecare noapte, și-acel moment este cel în care, în perfectă sincronizare, în pachetul de țigări mai sunt doar două cuie de sicriu (una pentru „înainte de culcare” și una de rezervă) și exact două guri de XX-Cola (identică necesitate, identică motivație, ce monoton...), urmând în fiecare zi același drum către magazinul aflat pe diagonala intersecției, pentru o nouă sticlă și alte două pachete de tutun. Același somn ca de-obicei îmi dă târcoale, și adorm și visez chestii neimportante, uitate în momentul încheierii, vise simple sau revelatorii, intercalate de un scurt drum către acea cămăruță utilă pe care geniul omului a creat-o pe vremea romanilor. Și a venit acel moment în care lumina dimineții zgârie în geam ca un câine străin, obișnuit să cerșească de mâncare la ore fixe, în care am avut un vis plin de unde alfa și ceva rămășițe de unde delta, un vis impropriu denumit „experiență onirică”, pe care, stimate domn sau stimată doamnă, vi-l voi anunța pe îndelete, cu oarecare sadism, poate împotriva voinței dvs., dar nimic nu vă împiedică să aruncați, ardeți, înecați sau spânzurați aceste foi. Un vis, un coșmar, o simplă întortochiere de idei într-un creier care-și reface forțele irosite, poate, în van în cursul zilei precedente, poate chiar, de ce nu, o răzbunare de fiece noapte, de cele mai multe ori uitată, a minții care tânjește după lumi ireale și le creează, rupând pentru câteva dulci clipe monotonia zilelor de care îi este scârbă, dar pe care trebuie să le trăiască. Dar iată că poate exista ceva mai mult de atât, uneori aglomerarea de celule albe și cenușii, cu funcții precise, obscure sau arhicunoscute, poate da naștere unui univers atât de real încât impactul asupra memoriei devine monstruos, șocul înțelegerii acelor imaginări prea clare se răspândește prin corp și trezirea, conștientizarea faptului că acea trăire fantastică nu a fost decât o altfel banală experiență onirică, naște îndoieli și negări ale evidenței. Dar oare cine anume are dreptate în această luptă a tăcerii? Faptul concret, științific, bazat pe experimente conforme standardelor, clar prin simplitatea sa, ori veșnicul dar rareori acceptatul dor de mister, speranța de a spune cum că mi s-a întâmplat ceva ieșit din comun? 4. Mă aflu într-un oraș necunoscut, însă bineînțeles că acest fapt nu mă miră. În jurul meu, o piață de mari dimensiuni, înconjurând o clădire ce seamănă a templu, neavând însă vreo caracteristică, vreun specific religios, structurată pe două nivele, având o înălțime nu prea mare, cam cât a unui bloc de trei etaje, dar întinzându-se pe o lungime de aproape un kilometru. Două coloane foarte groase, spiralate, clădesc marginile din față ale clădirii, intrarea din centru, scufundată într-un arc de cerc ale cărui capete pornesc de la cele două coloane, fiind atinsă după urcarea a douăsprezece trepte late, care, ca și restul clădirii, sunt construite dintr-un material asemănător fildeșului. Etajul superior se remarcă prin cele peste o sută de ferestre înalte, cu arce superioare de tip gotic, cea din centru fiind foarte lată și deschizându-se până la podea, formând astfel o poartă care dă spre un balcon de mari dimensiuni. Albeața imaculată a clădirii, combinată cu o impresie de foarte vechi, naște impresia de etern și indestructibil. Din vârful clădirii, disonând puternic cu arhitectura întregului, țâșnește spre înalturi o coloană de metal foarte subțire, partea sa de sus dispărând între nori. Acest accesoriu surprinzător nu pare a atrage atenția mulților oameni ce se preumblă prin piața primitoare. Oameni pe care îi privesc atent și liniștit, oameni oarecare, oameni comuni, obișnuiți, fiecare în parte, dar a căror sumă, privită ca întreg, îngrozește printr-un amănunt la început neobservabil: fiecare dintre ei este singur. Nu sunt perechi, nu sunt grupuri, nimeni nu cunoaște pe nimeni, este imposibil, este cu totul imposibil, căci se pare că toți au venit aici cu un scop, dar nu și-au adus prietenele sau prietenii, amanții sau iubitele, nevestele, copii sau părinții, câteva mii de oameni care nu se cunosc deloc între ei, nici măcar din vedere, este absurd. Într-un moment, în balconul clădirii își face apariția un om care privește la cei adunați și începe după câteva secunde să vorbească fără ajutorul oricărui instrument de amplificare a vocii. Natural, nimeni nu aude vreun cuvânt, însă toată lumea tace și ascultă cum acel om oarecare vorbește, și atunci simt cum cineva mă privește și uitându-mă înapoi văd un chip care îmi zâmbește. Este un bărbat de aproximativ treizeci și cinci de ani, cu ochi căprui și părul tuns scurt, cu o cărare simplă pe partea stângă, îmbrăcat într-un costum maro de stofă aspră, care îmi face semn cu mâna stângă și clipește repede. Și-atunci mă trezesc brutal și știu că, la fel ca înainte, fără să îmi explic, l-am văzut pe dracu. Și din acel vis n-au mai venit altele asemenea. Am rămas să mă întreb mereu, în adâncul nopții, și să nu mai găsesc răspunsuri. Și din acest motiv vă scriu, absolut întâmplător, pentru că nu vreau să fiu singurul care știe că dintr-un vis se pot afla mai multe decât se pare. ...Și oare ar putea fi vise ce cu nepăsare ne plimbă prin diensiuni reale, neștiute? Este oare datoria noastră aceea de a nu ne uita visele? Iar dacă da, atunci în ce scop? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate