O NOUÃ RELIGIE
sau Gândurile unui meloman


Unele ierni trec foarte greu. Așa s-a intâmplat și în anul...când frigul îmi intrase în oase și în suflet. Mizeria de pe străzi și din stațiile de metrou, tunurile mafiote din întreprinderi și bănci îmi creșteau exponențial amărăciunea...și ca să fie tacâmul complet, m-am pricopsit și cu o gripă din acelea care nu cedează la nici un leac.
Înfofolit ca un balot că doar, doar oi transpira, priveam și ascultam pe fiică-mea care cu regularitate de ceasornic își făcea programul de vioară. Tehnică, game, vibrato, studii din Roth și Dancla. Nu voiam să o descurajez și să-i spun că nu totdeauna cei talentați și conștiincioși reușesc în viață! De ce gândeam așa, nici nu mai are importanță, probabil însă, privirea mea exprima atâta tristețe că fata s-a oprit din studiu și mi-a spus:
-Tată, dacă nu te faci bine n-am să reușesc. Fă-te bine, da tata? Te rog!
Fiecare din noi avem nevoie de un sprijin , dar eu unde să-l găsesc?
Apoi brusc a inceput primăvara, caldă, uscată, vântoasă. Murdăria care fusese “ascunsă” în timpul zăpezii, trona pretutindeni. Vântul o înghesuia în grămăjoare pe la colțurile clădirilor, o ridica apoi în turbioane și o revărsa cu dărnicie în ochiii bucureștenilor grăbiți și mai ales indiferenți. Câte unul se mai freca la nas, la ochi, dând din umeri “Asta e într-un oraș de câmpie, la intersecția dintre Orient și Occident”!
Câți mai intră într-o sală de concerte în astfel de condiții? Și nici nu le-am înșirat pe toate, că omul își numără de zece ori banul înainte de a face o treabă. Cu toate astea, într-o vineri...ora 19, sala de Concerte Radio era aproape plină. Ei artiștii, sunt din aceeiași plămadă ca și noi. Aleargă disperați după un troleibuz, se înghesuie în metrou, n-au avut apă caldă mai multe zile și sunt nespălați pe cap, gornistul bea vin negru și este atât de roșu și umflat în obraji de zici că se sparge, alții mănâncă prea multă pâine la mesele luate în pripă și poate de aceea sunt grași, diformi.
Așa îi privesc pe cei de pe scenă, până încep să cânte. Pe urmă nu mai văd decât puritate. Nu există mătreață, urdori, capete înfipte direct în ceafă, figuri gheboase, picioare nespălate, guri cu dinții cariați și urât mirositoare. Întrebări pe care mi le pun și cărora nu le găsesc răspuns, dintr-o dată devin atât de simple că îmi vine să strig, Evrika...am descoperit esența lucrurilor...vreau să fiu în rezonanță cu Universul!
Cine îi poate răsplăti pe artiști pentru ceea ce fac? Dar pe Dumnezeu cine îl răsplătește? Arhimede a strigat, dați-mi un punct de sprijin și răstorn universul! Iar eu asta am descoperit, punctul de sprijin! Ce ar fi viața fără sărbători? Sunt atâtea motive pentru a ne bucura că existăm! Și bucuria trebuie împărtășită. De aceea strig și vă vorbesc! Veniți, adunați-vă de pretutindeni, ce contează că nu v-am văzut, că nu v-am cunoscut, că sunteți din toate rasele? Aceasta sărbătoare este pentru toți!....Pe noi ne-ați uitat, deținuții condamnați, condamnați la moarte...Îndurați-vă, dați-ne o șansă. Suntem oameni, deși am tâlhărit, am violat, am ucis! Ruga noastră n-o aruncați în pustiuri. Vă implorăm, adunați-ne, obligați-ne să ascultăm concertul...Dați-ne aceasta șansă, nu ne trimiteți la moarte înainte de a asculta muzica!

Călătoream pe o rază de soare. Și unde ajungeam? Deasupra unei lumi de unde totul părea mirific. De-atâta frumusețe aproape orbeam și-am vrut să cobor să simt pământul sub picoare. Raza mă ținea strâns și mă purta mai departe, mai departe peste verdeață multă, ape și munți. De acolo de sus mă întrebam, oare aceasta e țara mea?

Suntem copii de când ne naștem până murim, doar conveniențele ne înhibă. De ce nu vă dezlănțuiți? Voi aceia, înțepeniți în idei și manifestări, ascultați muzică, jucați, cântați și mai ales râdeți, râdeți!...Uf! Am alergat, am râs și m-am zbenguit atâta că o să-mi dau sufletul...Ei și?!

La vârsta reumatismelor, a oboselilor acumulate, a înfrângerilor repetate, ce rămâne în urma noastră? Toate sunt trecătoare, numai acest vals e nemuritor. Ar fi putut să fie și altfel... ne-am născut, ne-am iubit și-așteptăm sfârșitul...Oare așa va fi?...Clipa o savurăm și chiar dacă mâine mai e o zi, port în mine bucuria și tristețea acestei clipe...

...Degeaba studiați toate științele lumii! Degeaba tehnic ajungeți pe lună, pe marte și chiar în alte galaxii. Degeaba! Treziți-vă tehnocrați, treziți-vă oameni ai legii! Dați-ne înapoi muzica dreptul de a cunoaște și comunica prin muzică! Bucuria acestor clipe nu poate fi egalată prin nimic!
Cine ne va acorda acest drept, cine?

...Orice lucru important trebuie să aibă o temelie solidă, așa că...dați cărămizile, una câte una și numai pe un fundal de muzică. Tot ceea ce clădiți cu bucurie, nimeni și nimic nu-l mai poate distruge, nici incendiul devastator, nici cutremurul de intensitate maximă, pentru că e zidit în conștiință. Acesta e pariul cu noi înșine. Așa e că nu vă vine să credeți ce forță stă în noi când ne unește muzica?! Mâncăm, bem și tot flămânzi rămânem. Cine hrănește și sufletul nostru?!...

Dacă la începutul serii toate păreau sumbre, fără sens și speranță, după concert, borșul îndulcit cu puțin sirop devenise cea mai bună băutură, munca fetiței nu mai părea fără finalitate iar eu am decretat sentențios. Muzica bine scrisă și bine interpretată reprezintă bucuria vieții și poate fi o nouă religie!

Nicolae Aurelian Diaconescu