Un asfințit murdar și obosit goni soarele, și întunericul căzu peste sicriul târât cu greu de picioarele reci… Călca apăsat printre pietre și noroaie, iar funia refuza să mai tragă coșciugul din lemn de stejar… Se-mpiedică… picături calde și roșii începură să coboare pe piciorul desculț și să se piardă în pământul arat de sicriu… Îngrozită, luna se aprinse de durere, și începu să plângă… Lacrimile dulci înghețară, și fulgi de zăpadă acoperiră cerul plin de noapte…

Se opri în mijlocul unei câmpii întinse, se uită prelung în jur… Totul zăcea acoperit de zăpadă, cerul negru înghițise luna, ninsoarea se oprise, iar zgomotul fulgilor ce loviseră Pământul încă mai răsuna în depărtări… Îngenunche asupra coșciugului, încercând parcă să plângă, dar până și lacrimile îl părăsiseră… Deschise coșciugul, își ridică cu greu crucea și o înfipse în zăpada înghețată a sufletului său, se întoarse apoi cu spatele la acesta ținându-și în mâinile pline de sânge inima, ce încă mai bătea… Cu ochii închiși o lăsă să-i alunece printre degete în zăpada roșie și caldă…

“Dragostea mea va trai pururea ingropata in tine, câmpie vesnic alba…”

Ridicând din sicriu lira, o strânse puternic la piept și se întinse în locul ei, așteptând… noaptea. Un zâmbet îi lumină fața stinsă, amintindu-și povestea sufletului ei:

O candelă subțire lumina tomul prăfuit de timp ce cu greu se lăsa răsfoit de degetele mici și albe… Era seară… sau poate dimineață… oricum soarele nu mai pătrundea de mult prin geamurile înnegrite de ani. După o vreme, flacăra candelei scânteie pentru ultima oară, și un lanț de fum părăsi vârful încins al lumânării, vestind venirea nopții… Degetele subțiri închiseră tomul, bâjbâind prin întuneric, găsiră lira, și se topiră pe corzile acesteia… Nu cântau, nu… Fiecare coardă dădea viață unui vers mai frumos decât tinerețea, iar melodia era mai curgătoare decât izvorul și mai dulce ca bucuria după o lungă tristețe.

Deodată, degetele se opriră din cântat, aprinseră o altă candelă ce lumină silueta unei făpturi gingașe care, cu pași mărunți, se apropie de pat și-și lăsă trupul firav să se afunde în plapuma de mătase:
“Ce frumos stiti voi sa cantati…” vorbi fata, degetelor ei fine, “Sa nu ne lasam asteptate…” și strângându-și lira la piept asemeni unui copil ce are grijă de singura sa jucărie, se lăsă cuprinsă de vise…

* * *

“O! frumusete, chiar nu ai margini?” se întrebă ea găsindu-se în mijlocul insulei. “Visez, stiu ca visez, dar nu am crezut vreodata ca pot visa asa ceva…”
Văzu cele cinci sălcii ale căror lacrimi formau râul ce se pierdea șerpuind în pădure, înconjurând copacul viselor neîmplinite, și pentru prima oară văzu soarele din desișurile pădurii… Niciodată nu simțise visele zburând atât de aproape de ea, întinse mâna să atingă unul, iar acesta i se așeză în palmă…
“Ce esti tu?” întrebă fata, “Esti atat de usor si de cald…”
“Sunt ceea ce iti face sufletul sa arda, si inima sa bata…” și își luă zborul spre râul Lacrimilor… Ochii i se umeziră… Sufletul ei rămăsese în ceruri din ziua când coborâse pe Pământ…

Urmărind cum se pierdea în zare visul, zări lângă niște ferigi, cele trei tablouri mângâiate de o rază ce se rătăcise de soare, și se apropie de ele…
În fiecare noapte gândul o purta pe acest nor, se așeza în zăpada moale și cânta: degetele ei cântau mâinilor lui, iar mâinile lui așterneau pe pânză poezia corzilor ei...
“O caprioara ce incearca cu disperare sa salveze dintr-o padure in flacari… doi pui de lup!?” nedumerită se uită la cel de-al doilea tablou…
“Un inger ce coboara pe Pamant, incercand sa se ascunda de dragoste… Dar acest tablou este… povestea mea.” și o lacrimă se ivi tremurând, neștiind dacă se cuvine să plângă…
“O, ce fiinta dumnezeiasca…” gândi fata, uitându-se la cel de-al treilea tablou, neștiind că era chiar portretul său… Castelul ei nu avea oglinzi, și râul Lacrimilor deforma mult realitatea…
“Zambetul ei bland topeste singuratatea…”, dar nu apucă să-și termine gândul că dinspre zăpadă se auziră pași. Se grăbi să se ascundă, și uită lira la picioarele șevaletului…
Era el, venise, ca în fiecare seară, să-și lase mâinile să picteze cântecele ei… Luă primul tablou și spălându-l în râul Lacrimilor, îl potrivi pe șevalet pentru a-l picta din nou, însă, când să lase lacrimile să albească și cea de-a treia pânză, ochii i se umplură cu o neînțeleasă tristețe:
“Cum as putea… Esti atat de frumoasa…” dar aceeași voce rece îi stinse speranța: “De ce te amagesti atat, cand stii ca nu exista… Nu exista…” și neiertătoarele lacrimi loviră pânza tabloului… dar chipul fetei nu dispăru ci se aprinse mai tare; neîncrezător mai încercă o dată, dar un val mai puternic îi smulse tabloul ce se pierdu șerpuind în pădure… Cu mâinile pline de lacrimi văzu lira căzută sub șevaletul gol. O ridică și îi atinse corzile… recunoscu imediat poezia ce-i mângâiase sufletul atâtea nopți.

Din aburul cald apăru fata acoperită de un voal diafan, și, asemeni unei zeițe murdară de lumină, se apropie de el mângâind cu tălpile firele de iarbă.
“Si eu care credeam ca luna este frumoasa…” și privirea ei îi îngheță glasul…
“Este lira mea…” răsună vocea fetei lovindu-se de culorile curcubeului.
“Nu este fericita in lumea ta, ramai aici si vom canta impreuna pentru intotdeauna, o, inger visator…” îi șopti el, temându-se că, de o va trezi, va dispărea…
“Am fost inger…” spuse ea cu tristețea unei povești neterminate în glas, “Mi-am daruit sufletul mortii si suferintei prin iubire… Nu pot ramane vesnic, dar te pot invata taina strunelor…”
“Inima mea traieste parfumul degetelor tale…”
Își aducea aminte de întâmplarea de pe Pământ, în acea zi jurase că nu va mai primi în lumea lui pe nimeni, și acum se vedea stând cu brațele deschise în fața unei necunoscute. Își vedea inima alunecând în infernul dragostei, știa că focul iubirii îi va pârjoli sufletul, dar nu se putea împotrivi, căci zâmbetul cuminte al necunoscutei îi înlănțuise întreg trupul.

În fiecare noapte se plimbau printre norii din pădure, el îi povestea cum apăruseră visele ce se adăposteau în copacul din mijlocul insulei, cum apăruse fiecare lacrimă de pe frunzele sălciilor, priveau amândoi castelul fetei ce, de deasupra norilor, părea un vârf de stâncă ars și pustiu; fata cânta la liră poezii și toate vietățile pădurii se adunau în jurul ei să o asculte…
Îi plăcea atât de mult acest înger venit de pe Pământ, încât de dragul lui învățase să dezlege misterele lirei… Vorbea cu ea despre viață și moarte, despre tămâie și păcat, dar atunci când o întreba ce este… sau de unde vine, fata nu voia să-i răspundă… O vedea mai frumoasă decât visul, mai dulce decât îngerii, mai curată ca lumina, dar de cum încerca să-i vorbească despre frumusețe, fata se retrăgea tăcută lângă râul Lacrimilor și o ceață grea învăluia insula în noapte…

Era a treia noapte în care raza lunii întâlnea soarele, de când își văzuse visul pentru prima oară… O aștepta cu un mac roșu cules din pădurea udată de lacrimi…
“Ce faci, floare de noapte?”
“OK!” răspunse ea rănită de cuvintele lui…
Regretă că îi vorbise astfel… o supărase… știa că o va supăra, dar nu se putuse abține, părea ruptă din paradis, o bucată de cer căzută pe Pământ…
“Am ceva pentru tine.” și vocea îi tremură, temându-se să nu folosească mai multe cuvinte decât se cuvenea…
“Ce?” întrebă ea temătoare…
Neștiind ce să mai spună, cu o stângăcie copilărească îi dărui macul…
“De ce nu te multumesti ce ceea ce ai deja? De ce vrei ca, nemaiavand nimic, totul sa fie al tau?” și dispăru în spatele unei rafale de vânt rece, lăsând în urma ei o scrisoare… Băiatul strânse macul în mâini, atât de tare, încât mici picături roșii căzură pe albul norilor…
“Doar trecutul il porti mereu cu tine…” se apropie de scrisoare și o deschise:
“Când vei citi această scrisoare, sufletul meu va încălzi bătăile inimii tale… Esti dogoarea sufletului meu ce topeste ura si hraneste radacinile iubirii cu seva din adancurile inimii… Te iubesc, iubirea mea… ”
“Doamne! Ce ti-au facut?”, pete de sânge proaspăt mânjeau bucata de hârtie ruptă de vreme…

Următoarea noapte așteptă zadarnic zâmbetul fetei, împreună cu băiatul ce se străduia să picteze cântând singurătății și toate visele neîmplinite… Înainte de a termina tabloul, una din corzi se transformă în cenușă și fu împrăștiată de vânt. Încercă să o înlocuiască dar se chinuia în zadar căci nu știa că unele lucruri nu vor putea fi înlocuite niciodată…

Fata privea tăcută ceara ultimei candele ce, prelingându-se pe masa cioplită în piatră, aduse cu ea întunericul și odată cu acesta, tărâmul viselor…
Simțindu-i parfumul, băiatul ce încerca să strângă cenușa corzii moarte, își întoarse privirea spre ea, și, o rugă în genunchi să uite tot ce a fost urât.
Câteva cuvinte șoptite fără de-nțeles, îi umeziră buzele:
“Ce singure ar fi visele mele fara tine…”
Ea întinse brațele spre acesta dar văzând lira, se opri brusc. Cu o delicatețe calină își despleti părul ce se revărsă timid peste umerii goi…

“Rasarit de soare inmuiat in poezie, vis de toamna impletit din frunze, viata vesnica din lacrima rece, inima de inger in trup de fecioara… Esti o stea… atat de frumoasa, dar tot atat de departe...” gândi el temându-se să nu-l audă fata ce, cu o jumătate de scoică, își tăiase trei șuvițe de păr și le împletea să înlocuiască coarda lipsă… Băiatul îi arătă tabloul pe care îl pictase pentru ea: o pisicuță ce planta niște trandafiri, lângă o cruce de lemn…
“Iti place?” întrebă nerăbdător să-i afle părerea…
“Da, e dragut.” răspunse ea rece, cu gândul la un pui de căprioară ce sărea printre nori după niște fluturi…
“De ce este noaptea atat de pustie si moarta pentru tine? De ce nu gonesti tristetea aprinzand lumanari cu o scanteie a dragostei sufletului tau?”
“Nu voi sacrifica iubirea pentru iubire. Nu pot sacrifica ceea ce iubesc!”
“Nu trebuie sa sacrifici nimic pentru a iubi, iubirea e singurul lucru ce, daruindu-l, il ai tot mai mult… Sacrificand iubirea daruind-o, vei gasi tot mai multa iubire in tine… Liana inlantuie copacul si moare odata cu acesta…”
“Stiu… puritatea nu rodeste.“
“Din ce s-a nascut tot ce e sfant pe lume daca nu din puritate, din ce se hraneste albul daca nu din curatenie, din ce s-a nascut frumosul daca nu din frumusete si ce este farmecul daca nu sufletul misterului… O, puritatea rodeste, si doamne, ce copii frumosi naste, dar rodeste o singura data… Doar o singura data…” și rupându-și o floare din suflet o așeză la picioarele ei:
“Un trandafir alb…?!”
“Nu mi-ai mai oferit flori o data?” și o pauză rece îngheță aerul…
O privighetoare goală de viață se prăbuși din ceruri și se sparse în bucăți…
“Da, uitasem…” și mâna-i însângerată încercă să așeze la loc trandafirul fără de rădăcini.

Într-o seară, pe când stăteau întinși pe un covor din flori de toamnă și priveau cerul ascultând stelele și legendele lor șoptite de un spiriduș, fata se lăsă cuprinsă de poezia ce o înconjura și, ca fermecată, adormi. Văzând-o, micuțul spiriduș se opri din cântat și se pierdu în verdele ierbii:
“Cand copiii adorm, povestile se culca si ele langa ei…”
Băiatul nici nu observă plecarea spiridușului, căci visa fascinat de frumusețea demonică a florii culcate între flori… Cu sufletul îmbătat de speranță, realiză că tot ce vedea în jurul său: lacrimile ce alunecau pe marginile norilor lăsând în urma lor dâre de durere, fiecare picătură ce atingând norii se preschimba într-o notă muzicală, toate lacrimile ce cântau “Farmecul Durerii”, o melodie ce curgea ușor odată cu râul… toate erau atât de curate datorită purității îngerului care, asemeni unui copil, se lăsase fermecat pentru un moment de mirosul lăcrimioarelor și-și închisese pleoapele calde… Băiatul atinse pentru prima oară mâna fetei, așa cum marea atinge țărmul, temându-se să nu o rănească…

“Viata are atat de putine lucruri frumoase… Nu vreau sa te pierd… Cum poti zdrobi atatea nopti de vise doar cu un suras, cum pot ochii tai rosti atat de curat cuvantul ‘durere’, cum poti sfarsi ceva ce inca nu a inceput…? Mi-as vinde sufletul sa primesc in schimb cartea vietii tale.” și închise ochii să o vadă mai bine…
Pentru prima dată șoaptele lui rămăseseră singure cu răsuflarea ei caldă:
“Esti ca un vis nesfarsit, ce nu va putea fi inteles vreodata, dar pe care iti doresti sa-l traiesti vesnic… Nu incerc sa te inteleg, caci visele trebuiesc iubite… In tine zace prafuit insusi misterul vietii…” dar înainte de a rosti ultimul cuvânt, vântul, încercând să o vadă mai bine, îi dezgoli pieptul, lăsând razele reci ale lunii să atingă pielea ei roz.
Înmărmurit, băiatul văzu inima acesteia cum bătea cuminte încălzind un trup ce nu avea… suflet.
“Inima, te-am simtit atat de aproape, atat de fierbinte, cum se poate ca tu, icoana iubirii vesnice, sa te inchini acestui suflet mort…?! Cum ai putut iubi atat, fara de suflet?! Cum ai iubi de suflet ai avea…?!”
“Nu imi trebuie suflet ca sa iubesc, un suflet plamadit in durere este o dimineata fara roua… Ingerii il merita mai mult… Vreau sa fie al tau…”

Petale de trandafir ce începură să cadă din cer o aduseră cu ele din tărâmul viselor pe fată:
“Poezia mea fara tine e ca o pasare fara aripi…” și dădu drumul lirei din mâini, privindu-l în ochi pe băiat. Acesta încercă să se lase fascinat de frumusețea vorbelor ei și a ochilor ei cuminți, dar își găsi inima pustiită și trupul gol de poezie:
“Da, e draguta comparatia…”
“Da? E o parte din sufletul meu, daca vrei o scriu pe un nor, sa o ai tot timpul langa sufletul tau…”
“Pastreaz-o pentru tine, oricum nu mai am ce face cu ea…” spuse el încercând să se ascundă în spatele unor cuvinte frumoase.
“Esti insensibil!” îl mustră fata, prefăcându-se supărată și dispăru în spatele unei raze de soare.
Băiatul vru să-i dea scrisoarea dar inima nu îl lăsă, ea știa că nu este decât o lacrimă caldă într-un ocean plin de suferinți…

* * *

Acum, întins în sicriu, despături hârtia și începu să o citească:

“Când vei citi această scrisoare, sufletul meu va încălzi bătăile inimii tale…
Dispretuieste-mi sufletul ce zace ca un sclav umil in trupul tau…
Dispretuieste-mi inima, ca nu mai are putere sa bata cand te simte aproape…
Dispretuieste-mi ochii, ca nu au vointa sa se inchida cand apari…
Dispretuieste-mi vocea ce tremura cand iti vorbeste…
Dispretuieste-mi mintea caci este supusa inimii…
Dispretuieste-ma, dar lasa-ma sa te iubesc! ”

și mâinile-i murdare de sânge pătară bucata de hârtie ruptă de vreme…



Îndreptându-se spre alte tărâmuri, destinul aruncă o ultimă privire peste ceea ce lăsa în urmă: O câmpie întinsă și acoperită de zăpadă amestecată cu fărâme din luna ce s-a spart în acea noapte și un sicriu alb păzit de o cruce bătrână ce abia mai răzbate prin zăpada ce domnește veșnic peste această lume vremelnică…

Nu greșește oare sufletul tău când spune că: “Zapada-i alba neatinsa…” ?
Nu, căci la picioarele crucii, în mijlocul unei pete de sânge, a crescut un trandafir roșu ce sfidează singurătatea și murdărește această mare de alb ce se vrea pură…


Asemeni oricărui lucru frumos, și această poveste are sfârșitul său:

Întorcându-se pe Pământ, fata ieși din castelul ei și cu sufletul fascinat de frumusețile oferite de acel vârf de munte, nu îi venea să creadă cum a putut trăi atâta timp atât de aproape de viață, fără măcar a visa că există. Uită de trupul său cel fără de suflet, de nor și de vise, căci acum putea simți viața mult mai mult decât trăise visele…

Singurele lucruri frumose ce nu vor avea niciodată sfârșit, sunt acelea ce nu vor începe niciodată…
Nu vor începe niciodată…
Niciodată…
…