Dețin, împotriva voinței mele, un surplus de sentimente. Sunt o oală Kukta cu supapa defectă, care e gata să explodeze. Nasoale momente.
În mine bolborosește și se înghesuie un cuib de șerpi: trăiri refulate, senzații vechi și noi, copii nenăscuți de sentimente, fapte, idei și complexe. Nimeni cu care să le împărtășesc. Sunt un timid. Nu vreau să stresez puținii prieteni pe care îi mai am cu toate astea. Le-o fi și lor prea mult. Am nevoie de oameni, de oameni buni la suflet, dar nu știu cum să îi caut și cum să îi găsesc. Nici măcar nu sunt așa de sigur că există astfel de oameni.
Am vorbit și cu pereți, și cu foaia de hârtie, și cu tastatura și monitorul. Am vorbit cu mine însumi, cu fire de ierbă, am vorbit virtual cu oameni din cele mai îndepărtate locuri ale planetei. Nu e de ajuns. Cuvintele nu sunt suficiente, mai e nevoie de gesturi, de zâmbete, de limbajul trupului, de acea formă foarte plăcută de chimioterapie pe care lumea nu o percepe cu adevărat decât atunci când aceasta lipsește. Accesul la ele mi-e interzis. Capcana aceasta nu mi-am creat-o singur, nu, sunt produsul arhitectural al multor altora. Nenumărate mâini imaginare mi-au modelat psihicul, și-așa am ajuns să fiu un pervers Turn Babel mental, în interiorul cărora încurcatul limbilor se aplică al dracului de bine. Nenoroc? Destin? Nu știu, și nici nu voi afla vreodată. Cert este ceea ce este, și simt că nu este bine.
Mi-am premis, rar de tot, să mă relaxez, să mă întind pe spate și să încerc să dorm, și de fiecare dată am primit câte o palmă usturătoare: „Trezește-te! Fii încordat, ia stresul în brațe și dansează cu el până nu mai poți!” Am obosit de tot și încă trebuie să alerg, și ca încercarea să fie încă mai grea, o voce îmi șoptește mereu în cap: „Ești încă la început, a dracului să fiu dacă te las să crezi că drumul care îți stă înainte nu e lung, ei bine, află de la mine că e așa de lung încât n-o să îi vezi capătul nici peste treizeci de ani!” Mersi de informație. Drumul e lung de tot, și n-ar fi așa de greu dacă aș găsi măcar o intersecție, un drum lăturalnic, un copac, o fântână, un zâmbet. Sunt ca un alergător de maraton pe care toți spectatorii îl dușmănesc, îmbrâncit și lovit peste față și trup, în spatele căruia sar din când în când copii și adulți și el e obligat să îi care, alergând, până când aceștia se plictisesc. O, dar există drumuri lăturalnice, există fântâni și zâmbete, dar nu pentru mine. Nu pentru mine.
Din când în când, în fața mea aleargă Moartea. O văd și cu eforturi extreme încerc să o ajung, mă apropii de ea, speranța încolțește în mine, și uneori apuc să ating cu vârful degetelor hainele-i cernite și-atunci accelerează ca o mașină de curse și se pierde în depărtări. Privesc către cerul de oțel și un chip deasupra râde, râde în hohote, furnică amuzantă ce sunt, o broască aruncată în apă fierbinte, însă nu prea fierbinte, creat pentru a provoca amuzament. Dacă încerc să mă opresc, cei care aleargă în spatele meu mă ajung din urmă și mă calcă pe rând în picioare, mă împing cu fața în noroi și mă aruncă în liga următoare, mai cruntă, mai lipsită de speranță.
Și totuși e bine. Am două mâini, două picioare, doi ochi și o inimă transformată în piuré. Am unde să locuiesc, nu, nu e casa mea, e casa altora, am ce să mănânc din când în când, câștig bani, nu mulți dar nici puțini, totuși e bine.
Și totuși e rău. E așa de rău că nici nu știu cât de mai rău se poate. Două mâini nu ajung, nici două picioare, nici doi ochi, inima-pastă nu-mi ajunge nici măcar mie. Mai trebuie două mâini, picioare, ochi și mai ales mai trebuie încă un suflet. Alergatul în doi nu mai este un chin, ci o binecuvântare.
...Și știu că undeva există o ființă care poate alerga alături de mine. Știu cine este... și-aș vrea să vină dar mi-e teamă să o chem...
Dar poate blestemul trebuie să existe până la capăt.