N I M I C U L. Nimic nu există. Nici măcar gândul acesta. Moartea e o trecere a ființei. Spre ce? Spre ce-va-fi-să-fie. Aievea. O trecătoare către o altă lume...trecătoare către o alta...și alta. Nu putem înțelege neînțelesul. Dar tocmai ăsta e sensul vieții: misterul. Lucrurile știute sunt moarte; în schimb, cele neștiute au forța vie a împlinirii unui rost care nu ar mai fi rost dacă ar putea fi rost-it. De aceea, căutarea este drumul, răbdarea este ghidul, citirea semnelor este cheia. Dar drumul nu există iar căutarea nu duce nicăieri. Un tărâm al libertății ar presupune inexistența formelor si abolirea distanțelor și a direcțiilor, așa cum pe o mare calmă și cerul e senin. Numai cei ce se supun plăcerii și durerii nu sunt liberi. Asta fiindcă rațiunea (umana) nu poate accepta liniștea (gândurilor). Ea caută neîncetat ceva ce nu există - și care, pentru a putea fi găsit, nu trebuie căutat. De seninătate ducem lipsă! Probabil din cauza că nu ne-am depășit frica - această furtună cu nori grei, ce împovărează esența vieții care este oceanul de înțelepciune ce stă înaintea noastră și pe care nu vrem să-l atingem. Orice mare care devine agitată o potențială armă mortală îndreptată împotriva navigatorului. Suntem călători și trecem prin lumile acestea, trecute sau viitoare, poticnindu-ne. Când, de fapt, ar trebui să știm că stă în puterea fiecăruia să își calmeze...universul. Va trebui să credem că Eu și El suntem Una. Seninătatea mea e moartea simțurilor - simțuri prin intermediul cărora durerea și plăcerea mă încătușează. E acea lumina din întuneric corespunzătoare întunericului din lumina. E...o poartă. Și, atunci, omul carnal moare, căci îi mor simțurile și rațiunea. În felul acesta, obstacolele cad, conștiința reușind să treacă dincolo. Spre ce? Spre ce-va-fi-să-fie. În final, ea se va întoarce asupra ei însăși, găsind in sine pacea. Căci tot trecând de porți, ea află destinsă că nu exista trecere, că de fapt e vorba de nemișcare. Mișcare, nemișcare. Cuvinte... Și în spatele cuvintelor... necuvintele și golul pe care încearcă cu disperare să îl umple. Când iți dai seama de asta, întrezărești ținta. Iat-o! VIDUL. Spațiul-nespațiu ce trebuie în mod paradoxal atins, căci odată cu el simți și infinitatea universurilor posibile. Și el e aici, în locul în care iți cunoști calități pe care nu mai e nevoie să le manifești. Pentru că totul e manifestat într-o supremă nemanifestare. E momentul în care te vezi născându-te dar nenăscut. Aici toate paradoxurile se împlinesc. Vei gândi ceea ce mintea nu poate concepe. Vei simți ceea ce simțurile nu pot detecta. Vei iubi ceea ce nu poate fi iubit. Iar lacrimile tale se vor contopi în imensitatea oceanului care-ți stă la picioare. Pentru că, de fapt, nu ai plâns. Și vei știi că nimic din toate astea nu a existat vreodată. Doar întinderea aceasta de ape. Atât de liniștite încât ai putea trece pe lângă ele, mai multe vieți la rând, fără să știi de existenta lor. Pentru că ele nu au fost și nu vor fi niciodată. Pentru că nimic nu există. Nici măcar gândul acesta.