Pe când stătea ea, acolo, rezemată de acel stejar bătrân și tremura din cer cădeau ca o binecuvântare fulgii albi de nea. Îi era foarte frig, căci era iarnă și ea era îmbrăcată într-o bluză veche și purta niște pantaloni găuriți, iar în picioare nu avea nici măcar nițte șosete. Își amintea de căldura toridă a verii trecute și de zilele când se plimba cu părinții prin parc. Aceste amintiri o mai încălzeau puțin, dar la atingerea fulgilor de nea ea tresărea și realiza că visele nu o vor salva. Însă ei nu-i păsa, nu-i mai păsa de nimic căci era singură pe lume după ce-i muriseră părinții și după ce fugise de la orfelinat. Nu mai avea nimic pe lume. Nici suflet, nici haine, nici mâncare. Trăia mai rău ca un câine și toată lumea o alunga căci devenise o cerșetoare.
Nu-i păsa de cei din jur. Ea trăia într-o lume a ei, o lume caldă, o lume bună. Nu-i mai păsa de nimic și cădea iar înn dulcea-i visare.
Se gândea că în curând o să vină Crăciunul și ea este singură pe lume și iar se întrista și două lacrimi dulci, ca două picături de rouă, rupte din ființa ei firavă se scurgeau domol pe obrajii ei de culoarea piersicii. Își aducea aminte de cele 11 Crăciunuri petrecute alături de familia ei, de cadourile primite, de vizitele plăcute ale vecinilor, de casa lor ce mereu era plină de oaspeți. Această casă ea o considera pe-atunci palatul ei, în care era mereu în siguranță și înconjurată de oameni ce-o iubeau… Curând gândurile i s-au înnorat precum cerul și în mintea ei au reînviat amintiri mai negre de la Crăciunul trecut pe care l-a petrecut la orfelinat. Își amintea cum o priveau mulți ochi răi și cât de greu îi era acolo, dar parcă mai rău e acum în frigul ăsta…
Se gândea la acest Crăciun și ar fi vrut să fie în palatul ei, cu părinții ei. Încerca să-și imagineze ce cadou ar fi primit anul acesta și tot visând cu ochii deschiși a adormit. A închis ochii ușor și ultima lacrimă din ochii ei a căzut precum cade toamna prima frunză dintr-un copac. Și-a pus mâinile pe piept ca să și le încălzească și a adormit. Ninsoarea miloasă a început s-o acopere cu o plapumă de nea ca s-o mai încălzească.
Spre dimineață, când s-a trezit, a văzut prima rază rece de soare care a încercat să o mai mângâie și s-o încălzească, dar neputincioasă a fost acoperită de nori grei. Se simțea ciudat, parcă plutea… Și privind înainte a văzut un mormânt cu o cruce de lemn fără nume și s- a speriat. Știa că e mormântul ei, dar nu știa de unde. Credea că e un vis, un coșmar. S-a dat trei pași înapoi și s-a lovit de cineva. Când s-a întors a fost mirată. Erau părinții ei… Ea era atât de fericită încât începuse să plângă. Îi îmbrățisă și brusc nu mai simțea nimic: nici frig, nici cald, nici supărare.
Odată cu lacrimile ei cădeau din cer fulgi de zăpadă. Ninsoarea s-a pornit ca să o mângâie pe ea, iar fulgii calzi începeau să-i acopere mormântul.
Iar ea a dispărut împreună cu părinții ei printre fulgii de zăpadă și s-au ascuns după nori în căutarea razelor soarelui ce vesteau că a venit Crăciunul.