Capitolul I – Adu-ți aminte

Ai trăit atâta timp dominat de neajunsuri, dorinţe, aşteptări, frustrări, furie, ură, toate acestea îndepărtându-te de ceea ce este esenţial. Astfel te-ai rupt de legătura cu sursa şi te-ai simţit pierdut, fără direcţie. Aminteşte-ţi de câte ori te-am întrebat cine eşti şi de câte ori ai ocolit răspunsul. De ce nu m-ai acceptat aşa cum sunt? De ce ţi-a plăcut să rătăceşti printre păreri şi supoziţii, refuzând puritatea primului gând? A trebuit să fii lovit de soartă! Altfel brambureai prin lumea ta confuză şi superficială, mulţumindu-te cu puţin. Încearcă să vezi unde este locul meu şi de câte ori am avut dreptate.

Mai întâi aş vrea să-ţi povestesc despre unul dintre visele copilăriei mele, un vis ca toate visele lumii care pot încăpea într-o lacrimă… Deseori zburam la mari înălţimi, fără niciun pic de teamă. Câteodată cădeam, dar nu mi se întâmpla nimic rău. Simţeam o senzaţie puternică şi plăcută în creştetul capului, după care mă trezeam imediat. Ce însemna acel vis?

Viaţa este o continuă lecţie de zbor. Ea începe cu un zbor incredibil de frumos în visul copilăriei, un vis de care vă veţi aduce aminte mereu. Apoi vă cresc aripi imaginare când vă îndrăgostiţi, când priviţi cerul nopţii, când alergaţi desculţi prin iarbă, când admiraţi păsările şi creştetul munţilor. Cu toate acestea, în cea mai mare parte a ei, viaţa e un zbor cu aripi de plumb, deoarece trebuie să le întindeţi o mână celor aflaţi în suferinţă sau trebuie să vă ţineţi apropiaţii de mână când treceţi peste obstacole grele. La nivel subconştient, te pregăteai pentru viitor. Simţeai nevoia de libertate şi acţiune, aveai ambiţia să ajungi mai presus de standardele lumii. Visul era un indiciu care te îndemna să fii optimist şi să capeţi mai multă încredere în forţele proprii. Căderea semnifica dorinţa lăuntrică de a duce la îndeplinire obligaţiile pământeşti şi eliberarea de tot ce este material. Ai încercat să zbori şi dincolo de acest vis?

Am încercat, dar viaţa reală m-a învăţ un lucru trist: dacă-ţi cresc aripi, cei mai mulţi dintre oameni nu te vor învăţa să zbori cu ele. Unii ţi le vor rupe, alţii îţi vor spune să le ascunzi. Astfel le vei semăna mai bine, astfel vei deveni solidar cu neputinţa lor. Aşa am ajuns să cred că cel mai greu pentru omul care vrea să ajungă foarte sus nu este să înveţe zborul, ci să se desprindă de cei care îl trag mereu în jos.

Spune-mi, ce alte lucruri ţi-au marcat copilăria? Ieşi din cetatea în care ai fost închis şi trimite o solie, un gând ambalat într-o poezie, către hotarele timpului, către copilărie…

Când mă gândesc la copilărie, simt că trenul ei a trecut şi nu va opri decât la vămile cerului. Aventura vieţii mele a început în Constanţa. Locuiam în cartierul Tomis Nord, într-un bloc cu patru etaje de pe Aleea Hortensiei. Apartamentul nostru avea trei camere şi se afla la etajul al II-lea din ultima scară. Eram la doi paşi de lacul Siutghiol, despărţindu-ne doar o plantaţie de viţă de vie şi nişte grădini de legume şi fructe. Două dintre aceste grădini aparţineau părinţilor şi bunicilor mei. Tata mergea acolo aproape în fiecare seară, după serviciul lui de maistru constructor, cultivarea pământului relaxându-l mai bine ca orice. Sezonul meu preferat era cel al căpşunilor, dar îmi plăcea şi când se recoltau roşiile, castraveţii şi ardeii. Nici nu-ţi mai spun cât de fain era la sfârşit de săptămână, când mâncam fripturi şi salate de-ţi ploua în gură! Eu şi tata eram foarte pasionaţi de pescuit. Uneori mergeam la mare şi prindeam guvizi cu undiţe fără plută, folosind doar plumb greu, meşină groasă şi două cârlige în care puneam râme sau garizi. Când nu trăgeau guvizii, prindeam cu minciogul câteva kilograme de garizi şi îi fierbeam acasă. Uneori tata mânca garizii imediat ce-i scotea din mare, îndemnându-mă şi pe mine să-i gust, dar mie mi-era tare milă de bietele crustacee care mă priveau, parcă intenţionat, cu ochii lor blânzi şi bulbucaţi. Erau şi cazuri când prindeam stavrizi la ţaparină, pe vremea când marea nu era aşa de poluată şi bancurile de peşti se apropiau până la digurile lungi de lângă Pescărie. Ţin minte cum aşteptam cu lansetele pregătite, urmărind stolurile de pescăruşi care vânau în picaj. Când stolurile se apropiau de digul nostru, ne aruncam lansetele în apă şi începeam să mulinăm constant. Stavrizii trăgeau ca la foc automat, atraşi de cârligele cu fulgi de bibilică, şi nu de puţine ori scoteam patru-cinci peşti deodată. După două-trei aruncături aveam deja de-o saramură. Când mergeam la lacul Siutghiol, lac cunoscut de majoritatea oamenilor sub numele de Ghiolul Mare, pescuiam de pe un dig din incinta unei baze nautice care se afla foarte aproape de grădina noastră şi prindeam babuşcă, biban sau caras. Dacă cei de la baza nautică aveau antrenamente cu bărcile, mergeam prin alte locuri unde se găsea mult stuf şi iarba acvatică. Era atât de mult peşte pe vremea aceea, încât uneori prindeam biban doar mişcând acul gol în apă. Mai pescuiam şi de pe conducta prin care se deversau reziduuri în ghiol. Era foarte alunecoasă când intra sub apă, mai ales din cauza algelor depuse pe suprafaţa metalică. Cine era băiat deştept şi folosea o cameră de tractor sau o barcă pneumatică, îşi putea umple juvelnicul imediat, fără să rişte să cadă în apă şi să piardă tot peştele. Aşa procedam şi noi, întrucât tata cumpărase o barcă pneumatică pe timpul ultimei sale călătorii în U.R.S.S. Ne aşezam cu barca exact la gura conductei şi pescuiam cu momeală din miez de pâine, la o adâncime de maxim jumate de metru. După ce aruncam undiţele, plutele se scufundau imediat şi scoteam nişte babuşte mari aproape cât palma. Erau tare băloase şi trebuia să ne ştergem pe mâini după fiecare captură, altfel nu mai puteam pune momeala în cârlige. Am prins într-o zi vreo două găleţi de babuşcă şi am fi putut prinde mai mult dacă nu s-ar fi oprit deversarea reziduurilor. Când voiam să schimbăm peisajul, traversam ghiolul cu barca şi intram în stufărişul de lângă Palazu Mare. Acolo căutam ochiuri de apă prin pâlcuri de iarbă sau pescuiam la buza stufului. Ne concentram privirea asupra plutelor şi stăteam nemişcaţi, fără să scoatem vreun sunet. Numai înjurăturile noastre scurte deranjau liniştea, atunci când scăpam vreun ciortan sau când nenorociţii de guvizi de pe fundul apei trăgeau ca disperaţii şi eram obligaţi să reducem adâncimea. Orăcăitul spontan al broaştelor şi bâzâitul enervant al ţânţarilor ne obligau uneori să ne oprim din pescuit. Momeam locul, răsturnam pe gât nişte apă, hutupeam un sandviş, după care ne urinam din genunchi peste marginea bărcii, păstrându-ne cu greu echilibrul. Dacă barca devenea prea moale, din cauza unor înţepături lipite prost, o mai umflam un pic cu pompa de mână, ca nu cumva să fim în pericol de răsturnare. Odată am fost cât pe-aci să facem cunoştinţă cu apa rece a ghiolului, furtuna împingându-ne valurile în barcă. Nici peşte nu am prins în acea zi, dar după ce am ajuns la digul de unde plecaserăm, am găsit o grămadă de ouă de raţă printre ierburi şi stuf. Nu ştiu dacă erau raţele celor de la baza nautică sau dacă erau raţe sălbatice, cert este că am încercat toate ouăle în apă şi le-am păstrat pe cele care se duceau la fund. Vreo douăsprezece au fost bune şi le-am păstrat, pe restul care pluteau le-am pus înapoi în cuiburi. A gătit bunica mea cu ele o plăcintă cu brânză de ne-am lins cu toţii pe degete. Totuşi, senzaţia cea mai plăcută de la pescuit era dimineaţa, atunci când barca aluneca pe luciul apei, iar soarele abia răsărea, mângâindu-ne cu razele lui firave. Noi vâsleam pe rând, cu voioşie, bucurându-ne de vremea prielnică. Uneori tata devenea nostalgic şi-mi povestea diverse aventuri din trecutul său zbuciumat, în care rămăsese de mic copil fără ambii părinţi. Firul epic continua cu meciurile lui de rugby, sport la care mă antrenam şi eu pentru a-i călca pe urme, iar când poveştile se opreau, îmi punea întrebări de cultură generală, ca să vadă cât reţinusem din discuţiile anterioare. Mereu tânjesc după momentele petrecute cu tata, mai ales după aventurile noastre de la pescuit.

De aceea ţi-ai dorit o casă la marginea apei, o casă cu pereţi de trainice vise, o casă cu metafore încălzite la focul inimii…?

dacă n-ar fi vântul şi valurile
de-o frumuseţe tragică
sau luciul pe care barca îl tulbură
doar cât să-l răsfeţe
dacă n-ar fi stuful
la buzele căruia peştii bătrâni
aşteaptă nada pescarului
dacă n-ar fi femeia
care-şi ridică bluza încet
de cealaltă parte a lacrimii
lăsând privirii doar semnul din naştere
ca o hartă spre inima ei
dacă n-ar fi casa de la marginea apei
cu pereţii proaspăt văruiţi
în culoarea celor patru anotimpuri
de singurătate
dacă n-ar fi toate acestea
la ce-aş mai visa?

Visele pe care le uitaţi, sufletul şi le aduce aminte. Atunci apar cuvintele, iar voi vă odihniţi în ele. Poate cândva vei locui într-o casă la marginea apei, alături de femeia iubită. Plonjează în apele limpezi ale visului tău şi spune-mi, mai ţii minte primul meu mesaj?

Cum l-aş putea uita? Când am decis să te-ascult aveam numai 5 ani. Pe data de 16 iulie 1980, eu şi tata hotărâserăm să plecăm la pescuit. Pe la jumătatea drumului ai apărut din senin şi mi-ai spus că mama fusese internată în spital. Era gravidă, dar doctorii prevăzuseră că va naşte peste mai multe zile. Am început să-i repet lui tata ce aflasem de la tine, dar el nu mă băga în seamă. Fiind înnebunit după peşte, nu-i prea plăcea să se-ntoarcă acasă cu mâna goală. Până la urmă, insistând şi tot insistând, l-am convins să ne-ntoarcem şi i-am dovedit că nu mă înşelasem.

Ai fost avertizat imediat însă nu toate mesajele mele au fost directe. Uneori s-au transmis şi prin intermediul persoanelor cu care ai intrat în contact. Sunt gândul tău şi, în acelaşi timp, sunt şi gândul celorlalţi. Chiar şi atunci când erai elev, ţi s-au întâmplat unele lucruri pe care le-ai înţeles mult mai târziu: ai ales limba franceză, în loc să optezi pentru engleză, la fel ca majoritatea elevilor…

Simţeam o chemare, de undeva de departe, ca şi când franceza urma să facă parte din viaţa mea pentru totdeauna. Amuzant este faptul că, în pauzele dintre ore, colegii râdeau frecvent de numele meu, asemănându-l cu acela al lui Ion Luca Caragiale. Îmi spuneau că voi ajunge şi eu scriitor, numai ca să mă şicaneze. Visele mele erau să devin poliţist sau profesor de sport, nimic altceva. Nu-i pot uita nici acum pe băieţii care mă bâzâiau la cap: Neagu Cosmin, Gheorghe Marius, Bulac Lucian, Pop Mihăiţă, Soceanu Iulian, Sava Lucian, Manea Eugen şi Tănase Virgil. Practic, destinul îmi făcea semn cu ochiul şi se amuza pe seama inocenţei mele.

Părinţii tăi ce planuri aveau în legătură cu tine?

Tata voia neapărat să mă fac un mare rugbyst, cu toate că proful de sport de la Şcoala 38, domnul Găjdan, îmi spunea să m-apuc de atletism, eu fiind cel mai bun din toate clasele la viteză şi rezistenţă. Tata mi-a zis răspicat că rugbyul îl făcuse om pe el, nu atletismul, aşa că nu prea am avut de ales. Mie tare mult îmi plăcea de profu’ Găjdan şi cred că avea o influenţă puternică asupra mea, mai ales pentru că mă lăsă de multe ori să-i ţin locul pe timpul orelor. Mă urmărea cu atenţie de pe marginea terenului de sport şi rareori avea ce să-mi reproşeze. Mama voia să învăţ o meserie mai bună, ascultând de îndemnul doamnei Zaharia, care mi-era profesoară de fizică şi dirigintă. Nu agream să tocesc, aşa că meseria de profesor de sport mi se părea cea mai potrivită. Îmi surâdea şi meseria de poliţist, fiindcă mă impresionase filmul Superpoliţistul, în care jucase actorul Terence Hill. Până la urmă, părinţii mei au decis să dau la Liceul Energetic, cu toate că uram matematica şi fizica. Mărturisesc că n-am învăţat mare lucru din materiile pentru admitere. Aveam S.F.-urile şi romanele lui Jules Verne deasupra manualelor şi mă cufundam în lumea lor mirifică. Norocul meu că asimilam cu uşurinţă materiile predate la şcoală şi aveam o excelentă memorie vizuală. Astfel am reuşit să intru la liceu cu note medii, fără să mă forţez prea tare.

Când ai început să scrii poezii?

Imediat după admiterea la liceu, în clasa a IX-a. Între timp, părinţii mei cumpăraseră un apartament nou, mult mai spaţios, într-un bloc de pe bulevardul Alexandru Lăpuşneanu. Eram aproape de parcul Tăbăcărie şi Satul de Vacanţă. Pe jos făceam vreo treizeci de minute până la plaja din faţa hotelului Parc, unde mă antrenam adesea cu echipa de rugby, şi cu vreo zece minute mai mult până la liceul meu de pe bulevardul Lenin. Pe vremea aceea, în ciuda faptului că practicam un sport atât de dur, eram un timid fără pereche. Nu reuşeam să-mi găsesc cuvintele când voiam să vorbesc cu o fată. Dianei, fata de la ultima scară, i-am scris primul meu poem de „dragoste”. Apoi le-am scris şi altor fete din cartier, mânat de dorinţa de a le cuceri. Pur şi simplu le ofeream poemele şi aşteptam ca metaforele să-şi facă efectul, dar cele mai multe fete aveau alte preferinţe, fiind atrase de băieţii mai mari care terminaseră liceul şi se plimbau cu maşini de fiţe.

Ai scris şi din cauza complexelor provocate de nevii pigmentari cu care te înzestrase natura?

Aveam aluniţe pe burtă şi pe spate. Îmi era frică să nu le traumatizez şi evitam expunerea la soare, ca nu cumva să mă îmbolnăvesc de cancer. Din acest motiv purtam mereu o bluză şi mă bronzam ca tractoristul. În ceea ce priveşte planul sentimental, nu aş fi vrut să văd în ochii fetelor o reacţie negativă. Oricum, dat fiind faptul că la liceu învăţam într-o clasă cu treizeci şi patru de băieţi şi doar două fete, iar în afara orelor mergeam zilnic la antrenamentele de rugby, nici nu aveam conjunctura favorabilă pentru o relaţie mai profundă. Aşa că puseurile mele sentimentale se manifestau cel mai bine prin scris.

Ce ai făcut după terminarea liceului?

Am încercat să intru la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, dar am picat al cincilea sub linie. În acel moment tata a decis să muncesc alături de el până la următorul examen de admitere. Aşadar, maistrul constructor în drumuri şi şosele şi fiul său şi-au petrecut şapte luni de zile în staţiunea Neptun, construind un drum lung de beton pe malul mării. La început am fost pontator, supraveghind maşinile care descărcau piatră, iar apoi am trecut prin toate etapele construirii drumului respectiv. A fost o experienţă unică şi deosebit de frumoasă, cu toate că gerul şi crivăţul iernii ne-au pus de multe ori la grea încercare. Norocul nostru că aveam un vagon în care intram să ne încălzim atunci când nu mai rezistam. Efortul, frigul şi naveta zilnică mă făceau să adorm instantaneu când ajungeam acasă, dar aveam o satisfacţie aparte când luam salariul la sfârşitul lunii. Oricum, până nu am muncit cot la cot cu tata şi cu muncitorii, nu am realizat cât de grea era meseria lor. În felul acesta mi-am învăţat lecţia de viaţă, m-am pregătit mai bine pentru examenul de admitere la facultate şi am intrat al şaptelea. Concomitent cu intrarea la facultate, am început să joc rugby la echipa de seniori Callatis Mangalia, fiind angajat cu scoatere din producţie la Şantierul Naval 2 Mai, iar peste doi ani m-am transferat la echipa C.F.R. Constanţa.

Nefiind satisfăcut de viaţa sentimentală, la 21 de ani ai decis să te supui unor excizii…

…Care m-au descătuşat fizic şi psihic. Chiar îmi plăceau cicatricele rămase în urma luptelor corpului cu bisturiul. Imediat am intrat într-o relaţie cu o femeie mai matură ca mine. Ea m-a ajutat să capăt mai multă încredere, dar pe măsură ce trecea timpul, simţeam că-mi lipseşte ceva. Aşa că ne-am despărţit şi am început să caut fiinţa compatibilă cu poezia sufletului meu. O căutare de mai mulţi ani, întreruptă doar de câteva scurte aventuri...

Pe vremea aceea ai intrat şi în cercul vicios al jocurilor de noroc…

Jocurile de noroc mă făceau, cumva, să mă simt mai puternic şi mai stăpân pe mine, mai ales când câştigam. Cu ele făcusem cunoştinţă încă de pe vremea când jucam rugby la echipa Callatis Mangalia. Dintre toate jocurile, pocherul electronic îmi crease cea mai mare dependenţă. Era totul simplu, roşu sau negru, fără alte complicaţii sentimentale. Chiar dacă salariul meu era destul de mare, nu mai rămâneam cu nimic din cauza datoriilor. Mai mult de atât, mă băteam cu tot felul de indivizi care frecventau locurile acelea rău famate.

Când totul părea ireparabil, ţi-am spus că-ţi pierzi timpul, că nu faci nimic important în viaţă…

…Dar nu te-nţelegeam. Nimic important? Ce să fac? Cum puteam scăpa de acea dependenţă?

Ţi-am spus să-ncerci Ordinatorul, chiar dacă n-aveai nicio idee despre cum funcţionează şi cum te-ar putea ajuta…

Am strâns o parte din bani, ajungând să-mi vând până şi cărţile de ficţiune, marea mea pasiune. Diferenţa care-mi lipsea i-am cerut-o lui tata şi, astfel, am reuşit să-mi cumpăr primul computer, un Cyrix 686. Apoi am început să citesc cărţi despre informatică şi, peste doi ani, am devenit destul de priceput în domeniu. După terminarea facultăţii şi satisfacerea stagiului militar, am renunţat la ideea de a mai juca rugby, din pricina unor accidentări. Am preferat să muncesc în sala de jocuri şi Internet de la Trandafirul, ca să-mi exploatez noua pasiune la maxim.

Aşa ai cunoscut-o pe Antoanela, care ţi se părea un fel de fata morgana în deşertăciunea carnală a lumii, o aripă care îţi crescuse în călcâi, săgetându-te la fiecare pas…

Da, aventura cu ea mi-a rămas bine întipărită în minte. În timp ce-mi exercitam funcţia de operator pe canalul de mIRC al oraşului Constanţa, am fost contactat de o fată care avea nickul caramelle18, acesta fiind numele virtual al Antoanelei. Din vorbă în vorbă, am început să ne simţim confortabil. În momentul în care mi-a trimis o poză de-a ei, am rămas cu gura căscată. Avea un chip angelic, cum vezi doar în unele filme. M-am îndrăgostit instantaneu. I-a plăcut şi ei de mine şi am ajuns să comunicăm în fiecare zi pe Internet. Ceilalţi băieţi din sală nu credeau că Antoanela era o fată reală, din contră, spuneau că poate fi gluma de prost-gust a vreunui tip care voia să facă mişto de mine. Însă îi verificasem toate informaţiile pe care mi le furnizase. Apelasem la ajutorul unui prieten din Alba-Iulia, care o cunoştea destul de bine, frecventând aceeaşi sală de Net - Marioni. După vreo 3 luni m-am decis să o văd în carne şi oase. Tata nu era de acord cu plecarea, spunându-mi că relaţiile la distanţă nu ţin, că ochii care nu se văd se uită sau că fac risipă de bani, dar nu l-am ascultat şi m-am suit în tren. După ce am ajuns în Alba-Iulia, m-am cazat la o pensiune de lângă râul Mureş. Mai târziu m-am întâlnit cu Antoanela şi m-am convins cu ochii mei că era la fel de frumoasă ca în poza pe care mi-o trimisese prima oară. Zilele care au urmat au fost speciale. Am vizitat Cetatea, am mers la un restaurant, ne-am plimbat seara pe aleile inundate de lumina feerică a lampadarelor şi am stat pe o bancă ascultând de la distanţă concertul formaţiei 3rei Sud Est. Am trecut chiar şi pe la Marioni, făcând cunoştinţă cu restul persoanelor de acolo. În toată această perioadă ne-am iubit, dar fără a ne face promisiuni. A fost frumos, atât cât a fost. Apoi m-am întors acasă dezamăgit, dar eliberat. În ciuda faptului că Antoanela avea un chip angelic şi de-abia trecuse de optsprezece ani, era o fată care căuta confortul şi siguranţa unui cămin, iar eu, în momentul acela, nu i le puteam oferi.

Ce beneficii ţi-a adus, totuşi, sala de jocuri şi Internet?

Pe lângă salariul ok, trebuie să spun că acolo am avut parte de nişte distracţii pe cinste. Sala de Net de la Trandafirul se afla pe bulevardul Mamaia, mai jos de Capitol, la parterul blocului în care locuia vărul meu, Cristi. Îi aparţinea lui Mihai, un domn pasionat de computere care deţinea şi farmacia alăturată. Munceam în ture de opt ore, ba seara, ba dimineaţa, dar cel mai mult îmi plăcea seara, deoarece se adunau băieţii din cartier şi încingeam nişte jocuri straşnice în reţea. Ne ştiam cu toţii mai mult după porecle. Eu eram Cage’s, iar ceilalţi erau Punkerul, Rappperul, Bachus, Jimmy21 (văr-miu), Pavlov, Pablos, Bamse, Zdre, Micuţu, Carlos şacalul, Apache, Erol ş.a.m.d. De multe ori depăşeam ora închiderii, jucându-ne Need For Speed 2, Starcraft, Heroes 3, Rune sau Counter-Strike până ne oboseau degetele şi încheieturile mâinilor. Aveam fiecare pe birou, lângă computere, cutii de pizza, shaorme, sticle de Cola şi bere, de nu aveai loc să mişti mouse-ul din cauza lor. Fumul ţigărilor era atât de dens, încât credeai că ne aflam într-un cort al apaşilor. Când nu ne jucam, butonam pe mIRC, agăţând fete sau vorbind cu diverşi prieteni din ţară. Ei bine, pe timpul unei discuţii cu o fată din Făgăraş, am aflat despre procesul de emigrare în Canada şi, tot în sala de Net, am cunoscut-o pe Alexandra, viitoarea mea soţie.

Cum ţi s-a părut Alexandra la început? A fost acel glonte cu parfum de flori nemuritoare?

Prima întâlnire cu Alexandra a fost una comică. Venise împreună cu mama ei la sala de Net pentru a le comunica rudelor din Piatra-Neamţ cum decursese examenul de admitere la Facultatea de Litere. Alesese Constanţa deoarece, la aceeaşi facultate, intrase cu un an în urmă şi Cristina, prietena ei cea mai bună. La prima vedere, Alexandra mi se părea o fată deşteaptă şi zglobie. Nu ştiu de ce, poate datorită expresiei ochilor şi vitezei cu care îi fugeau degetele pe tastatură. Era micuţă de înălţime, dar bine proporţionată. Eu, mai curios din fire, am tras cu coada ochiului la discuţia pe care o purta pe mIRC şi i-am reţinut nickul. Însă, înainte să plece din sala de Net, s-a întâmplat un episod neplăcut. Voind să beau o sticlă de bere, am încercat s-o desfac cu broasca uşii de la intrare. Berea, fiind foarte agitată, a ţâşnit exact pe mama Alexandrei, care se afla lângă uşă. Atâta mi-a fost! Aceasta a început să-mi înşire vrute şi nevrute în dulcele grai moldovenesc, de îmi venea să intru în pământ de ruşine. Apoi duse au fost. Totuşi, peste câteva zile, am găsit-o pe Alexandra pe canalul de mIRC al oraşului Piatra-Neamţ şi am abordat-o, fără să-i spun cine sunt. Am tot vorbit aşa aiurea, după care am atins subiectele mele favorite. Am aflat, cu uimire, că îi plăceau SF-urile şi citise multe cărţi pe care şi eu le adoram. S-a creat imediat o conexiune şi totuşi, imediat după aceea, riscând să stric totul, mi-am dezvăluit identitatea şi mi-am cerut scuze pentru episodul neplăcut. A râs, m-a iertat şi am început să vorbim despre vieţile noastre. Discuţiile au continuat şi în zilele următoare. Mi-a spus că va reveni la Constanţa, fiindcă fusese admisă la facultate, iar eu i-am propus o întâlnire. A acceptat şi am stabilit să ne vedem la cofetăria Trandafirul, foarte aproape de sala de Net. După câteva săptămâni a avut loc fericitul eveniment. Alexandra continua să-mi încânte privirea, avându-l pe acel du-te vino care te cucereşte. Imediat am devenit prieteni şi iubiţi. S-a integrat foarte uşor în viaţa mea de la sala de Net, fiind la fel de pasionată de jocuri ca şi noi ceilalţi. Rămânea nopţile până târziu, apoi o conduceam la locuinţa închiriată de ea în zona cinematografului Republica. Relaţia noastră mergea tot mai bine şi, după aproape un an, i-am propus să se mute în apartamentul părinţilor mei. Putea scăpa de chiria mare pe care o plătea şi am fi avut mai mult timp pentru noi. În plus, facultatea i-ar fi fost mai aproape şi s-ar fi descurcat mai uşor cu pauzele dintre cursuri. A acceptat, iar eu mi-am luat angajamentul în faţa tuturor că voi avea grijă de ea. O iubeam tare mult şi speram să rămânem împreună pentru tot restul vieţii. Alexandra era născută pe 2 februarie, la fel ca bunica mea pe care o iubisem atât de mult în copilărie…

Povesteşte-mi un pic despre bunici…

Bunica era o femeie extrem de generoasă, credincioasă şi comunicativă. Îi plăcea să ne spună poveşti cu îngeri sau cu Dumnezeu care lua înfăţişarea unui bătrân şi făcea tot felul de minuni. Era şi protectivă, luându-ne apărarea în faţa bunicului de fiecare dată când făceam vreo poznă. Pe ea „aveam pică” doar atunci când arunca lăturile de vase în curte, gonind astfel păsările pe care voiam să le prindem într-o capcană. Capcana era alcătuită dintr-un fir lung de vreo cincisprezece metri, un băţ, un grătar metalic şi o groapă în care puneam firimituri de pâine, seminţe de floarea-soarelui sau tărâţe. Eu şi vărul meu, Cristi, stăteam ascunşi în marchiză, cu mâinile pe firul capcanei, fiecare voind să tragă primul. În zare, salcâmul chel din faţa casei lui tanti Tanţa, vecina din dreapta, era negru din cauza graurilor. Ne rugam să-i sperie vreun zgomot sau să li se facă foame, astfel încât să vină şi pe gardurile care împrejmuiau curtea noastră. Până la urmă, efortul tinerilor vânători era încununat de succes. Ne jucam ce ne jucam cu păsările captive, dar după o vreme ni se făcea milă de ele şi le eliberam. Iarna, atmosfera era de poveste. Din stradă se vedea doar hornul casei învăluite în ceaţă, iar mirosul atât de familiar al lemnului ars ne îndemna să intrăm înăuntru. Pe peretele nordic al odăii era o carpetă reprezentând templul din Mecca. Aveam impresia că oamenii din jurul templului prindeau viaţă datorită jocului de umbre şi lumini, provocat de focul din sobă. Pe peretele vestic era tabloul cu Cina cea de taină. Iisus, mai blând ca niciodată, ne urmărea pe toţi cu privirea. Calendarul creştin-ortodox era lipit cu scotch pe peretele estic, aproape de uşă, deasupra unei comode. La fiecare sărbătoare cu cruce roşie, flacăra mică a candelei umplea toată odaia cu lumină binecuvântată. Înainte să ne culcăm, o priveam îngrijoraţi şi ne rugam să ardă până dimineaţa. În seara ajunului Crăciunului ne îmbrăcam în straie noi, împodobite cu flori şi zurgălăi. Mai întâi făceam urări la casa bunicilor noştri, apoi colindam pe la toate casele din cartier. Eu şi Cristi, fiind mai ştrengari, o lăsam mereu pe sora mea, Ina, să intre prima în curţile oamenilor, ca nu cumva să ne latre pe noi câinii sau să ne certe oamenii care nu respectau tradiţiile. Din zona blocurilor se auzeau bubuiturile tunurilor cu carbid care făceau geamurile să tremure şi exploziile bombelor cu minium de plumb care lăsau pete negre după ce erau izbite de pereţi. Mai aproape de noi, băieţii mai mari se jucau cu pistoale cu zgârci, făcute din lemn de traforaj, ţevi de cupru, cuie îndoite şi fâşii din cameră de maşină, iar pe străzile unde nu prea circulau maşini se jucau cu pocnitori alcătuite din două şuruburi mari prinse într-o piuliţă în care se punea praf de chibrit, iar la capătul unui şurub era prinsă o folie de celofan de care se ţineau pocnitorile când erau aruncate în sus. La două-trei ceasuri după răsăritul Luceafărului de seară ne întorceam acasă. Buzunarele noastre erau pline cu bănuţi, iar în sacoşe aveam bomboane, mere, nuci şi colaci. Bunicul prăjea şuncă pe jarul sobei, fierbea vin roşu sau cocea floricele din ciocantina bine uscată. Bunica gătea cozonaci, plăcinte, ghiozlomele, nalangâte sau chec. Mămăliga era, bineînţeles, la ordinea zilei. Din când în când o învârteam şi noi cu făcăleţul, să nu rămână cocoloaşe. Odată răsturnată pe fundul de lemn, inspiram mirosul plăcut al aburului, pregătindu-ne de atacul tuturor alimentelor care întregeau meniul: gâlbaşii, cârnaţii, friptura şi murăturile. Vara şi toamna, fructele şi legumele din curtea bunicilor aveau alt aspect, alt gust, alt miros. Ditamai bostanii atârnau la streaşina casei, smochinele erau cele mai dulci, strugurii Ţâţa vacii aveau o aromă ieşită din comun, iar roşiile din grădină erau enorme şi foarte delicioase. Pe un vad, la umbra plantelor, bunicul punea un bidon cu apă care se păstra rece toată ziua, răcorindu-ne gâtlejul ori de câte ori aveam nevoie. Dacă eu şi Cristi aveam poftă de alte fructe, ne suiam pe acoperişul casei lui nea Mitroi, vecinul din spate, şi furam corcoduşe, ori ne suiam pe coteţ şi furam caise din curtea lui tanti Sabina, vecina din stânga. În coteţ erau peste zece găini şi unul sau doi porci, aşa că nu duceam niciodată lipsă de ouă sau carne. Toate vietăţile le strigam pe numele mic, atunci când le hrăneam, şi ce milă ne era dacă…

…bunicul omora porcul, plângeam
dar ştiam că porcul îmi va ţine de foame
cu o seară înainte porcul îşi făcea cruce cu copita
un porc credincios
se ruga Dumnezeului său:
Doamne, iartă-mi păcatele
am mâncat ca un porc
m-am purtat ca un porc
am trăit murdar ca un porc
am făcut totul albie de porci
dacă se poate, Doamne
aş vrea ca pe lumea cealaltă
să fiu Om

Din nefericire, bunica s-a îmbolnăvit de cancer la plămâni şi se topea văzând cu ochii. Ne tot repeta o frază care mă înlăcrima de fiecare dată când o auzeam: „ce-o să mă pomeniţi voi când n-oi mai fi. Cine o să vă mai facă plăcinte ca Băbuia?”. În iunie 1990 am plecat într-un turneu de rugby în Italia. La plecare, ea mă mângâia pe creştetul capului şi-mi spunea că n-o să ne mai vedem, presimţindu-şi sfârşitul. Eu nu puteam accepta şi continuam s-o încurajez, încercând să par cât mai optimist. Când m-am întors din Italia, era deja moartă şi pregătită pentru înmormântare. O priveam cum stătea lungită pe masă şi aş fi vrut din tot sufletul să-şi deschidă ochii, să se ridice şi să mă întrebe: ce mai fac, cum a fost turneul şi cât de mult mi-a plăcut în străinătate. Mâinile ei, care nu demult se jucau prin părul meu sau îmi strecurau bancnote de sute de lei în buzunare, fără să ştie bunicul, erau acum încrucişate pe piept. Le-am atins şi răceala lor m-a făcut să tresar. Totuşi, pe faţa bunicii apăruse un zâmbet, de parcă se bucura că mă aflam lângă ea. Zâmbetul acela nu-l voi uita niciodată. Şi ştii…

azi m-am născut şi era ieri,
mireasma dulcii revederi
începe-adânc să mă cuprindă,
Băbuia mă aştepta cu poale-n-brâu în tindă,
Băbuiu frigea baboii pe grătar,
ştii, aş vrea să fiu din nou acolo, dar…
ştii, azi am uitat să sper
şi să mai cer copilărie.

Ce a făcut bunicul tău mai apoi?

După câteva luni, bunicul meu şi-a găsit o altă femeie. Nu mai voia să trăiască singur, nu mai suporta. Nu prea i-am înţeles alegerea. Mi se părea un om slab, dar îl iubeam în continuare. Însă, într-o bună zi, a decis să vândă totul. O parte din bani i-a dat mamei şi mătuşii mele, cu restul a cumpărat o casă în Ostrov, la peste o sută de kilometri depărtare. După ce a plecat din Constanţa, am fost tare dărâmat. Pe de-o parte, îmi lipsea în fiecare zi, pe de altă parte, au venit nişte muncitori cu buldozerele şi au distrus din temelii micul paradis al vacanţelor noastre. Ca un făcut, doar smochinul mai supravieţuise buldozerelor, amintindu-mi, de fiecare dată când treceam pe strada Pictor Nicolae Grigorescu, că acolo trăiseră bunicii mei.

Şi totuşi, mai târziu, ai întâlnit pe cineva în Constanţa care semăna atât de bine cu bunicul tău…

...Eram în troleibuzul 43 şi mă-ndreptam către sala de Net, micul meu colţ de lume în care mi-am petrecut aproape trei ani din viaţă. La un moment dat, s-a urcat de la staţia Dacia un bătrân care părea un om al străzii. Mirosea a urină şi avea hainele zdrenţuite. Picioarele îi tremurau şi purta nişte adidaşi scâlciaţi, cu mult mai mari şi fără şireturi, probabil împrumutaţi dintr-un tomberon. Pasagerii, la văzul acestuia, se înghesuiau înspre şofer, iar cei rămaşi în spate se ţineau cu degetele de nas. Ca un făcut, bătrânul ochise scaunul liber de lângă mine. Avea buzele însângerate şi barba lungă, plină de firimituri…

— Îmi permiteţi, vă rog? m-a surprins cu o întrebare politicoasă şi umilă.
Am simţit un nod în gât. Aş fi vrut să mă evite sau să mă ridic şi să plec de acolo. Cu toate acestea, am rămas ţintuit pe scaun, la comanda privirilor din jur.
— Vă rog să luaţi loc, i-am răspuns, la fel de politicos, dar cu jumătate de gură.
— Mulţumesc, domnule, sunteţi foarte amabil. Ce vârstă aveţi, dacă nu vă deranjează întrebarea mea un pic indiscretă?
— Douăzeci şi şase, i-am răspuns eu, mirat de abordarea sa directă, dar civilizată.
Lumea urmărea discuţia cu un interes cinic, aşteptând un show între o persoană ingrată şi un tânăr aflat într-o situaţie delicată.
— Stimate domn, consideraţi că felul în care arăt le dă dreptul unor tineri să mă batjocorească?
Am rămas pentru o clipă blocat din cauza acelei întrebări şi m-am simţit vinovat… Am meditat asupra cuvintelor care urmau să-mi iasă din gură şi am replicat curajos, ca să mă audă şi ceilalţi:
— Nu mi se pare corect domnule, sunt total împotriva acestui comportament. Din păcate… multe lucruri nu mai sunt cum trebuie în ziua de azi…
— Aşa este stimabile, m-a completat el cu o voce pesimistă. Am copii aproape de vârsta dumitale. Le-am asigurat o educaţie, i-am crescut, ca până la urmă să ajung bătaia lor de joc. Pentru ajutorul dat… am fost răsplătit cu pumni şi insulte.
— Şi de ce n-aţi apelat la lege? l-am întrebat eu, devenind din ce în ce mai curios.
— Dragă domnule, trăim într-o ţară plină de paradoxuri, în care dreptatea aparţine celui bogat şi puternic. Priveşte-mă, aşa arată adevărul!
Dintr-o dată, am înţeles că bătrânul din faţa mea aparţinea unei clase aparte. Un om care radia bunătate şi înţelepciune. Un om care avea puterea cuvântului rostit.
— Nu vă supăraţi, i-am spus privindu-l ferm în ochi, aţi fost cumva profesor? Nu de alta, dar felul în care vorbiţi mă face să cred că aveţi o anumită pregătire…
— Domnule, aveţi demnitate şi curaj să-mi spuneţi aceste cuvinte minunate. Mă închin în faţa sufletului dumneavoastră.
Am rămas copleşit de recunoştinţa acelui om. În interiorul meu vibra un imens sentiment de compasiune şi, fără să stau prea mult pe gânduri, am decis să-l ajut. Troleibuzul se apropia de Capitol şi trebuia să cobor. Am băgat repede mâna în buzunar. Aveam foarte mulţi bani proveniţi din vânzarea din ziua precedentă. I-am întins pe toţi bătrânului, urmând să mă descurc eu cu patronul:
— Poate aveţi nevoie…
Privindu-mă cu ochii mari şi nevenindu-i să creadă, acesta mi-a răspuns:
— Ceea ce mi-aţi oferit înainte este mult mai de preţ. Oricum, vă mulţumesc din suflet pentru gest! a încheiat el, refuzându-mi banii.
Am coborât uluit. În câteva secunde am ajuns pe trotuarul de pe cealaltă parte a străzii. Troleibuzul aştepta la semafor. Am întors capul şi l-am privit încă o dată pe bătrân. Mi-a zâmbit atât de frumos, încât părea un sfânt coborât din ceruri. Cumva, în adâncul sufletului meu, ştiam că ne vom reîntâlni cândva, undeva…


Romanul "Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele" poate fi citit în întregime pe site-ul oficial:

https://www.ionutcaragea.ro/proza_files/gandul.htm