agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 12169 .



A lovely little jewish princess
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mircea_Cãrtãrescu ]

2005-05-28  |     |  Înscris în bibliotecă de Marta Cremeny





Criticii îi împart pe scriitori în fel și chip, după afinități, după generații, după familii de spirite și după curente literare, dar în ceea ce mă privește cred că ei pot fi tot atât de bine clasificați în scriitori care-au avut puține femei și scriitori care-au avut multe femei. Nu intru aici în amănunte, oricât ar fi de semnificative: ce-nseamnă, adică, să ai o femeie, de ce mă refer doar la scriitori bărbați, ce se-ntâmplă cu autorii gay etc. Recunoști imediat scriitorii care-au avut multe femei la viața lor: în paginile acestora personajele feminine sunt un soi de automate cu păr lung (și blond), cu sâni mari și funduri rotunde, care vin când le chemi și dispar după ce acțiunea – dă-i și trage-i! – a ajuns la bun sfârșit. Erotismul nu e mai important la ei decât masa de prânz sau decât o partidă de tenis.
În schimb, cei ce-au avut puține femei (nu mai vorbesc de cei care n-au avut nici una, sunt și nefericiți dintr-ăștia) au tendința maniacală să descrie pe zeci de pagini fiecare nuanță a zâmbetului lor, să-ntoarcă pe toate fețele fiecare cuvânt al lor, să filozofeze despre feminitate ca arhetip, să dezvolte o mistică-ntreagă în jurul marii zeițe a dragostei și a morții. Întind, adică, de bietele două-trei femei cu care-au avut de-a face, de parc-ar vrea să suplinească astfel, prin calitatea scriiturii, cantitatea deficitară de experiență. Oricât ne-am strădui, prin urmare, nu putem ieși din dilema voicaniană: metafizica la un capăt al spectrului și o parte gingașă a anatomiei feminine la cealaltă.
Vai, mă număr printre cei care sunt mai apropiați de metafizică pe acest continuum al feminității. Despre cele câteva femei (dar ce femei!) care mi-au onorat mintea, viața și patul am scris de zeci de ori. Volută a corpului lor și rictus al gurii lor și cârlionț al capriciilor lor n-au rămas neconsemnate în paginile boțite și fierbinți asemenea cearșafurilor unui bărbat singur. M-am plimbat de nenumărate ori prin muzeul înghețat și gol de sub bolta țestei mele privind la nesfârșit cele câteva exponate: femei spectrale, de-o sută de ori mai înalte decât mine, urcate pe socluri criselefantine, cu numele lor scrijelit pe plăci de onix. Le știu cum mă știu pe mine însumi. Ele, care îmbătrânesc obscure prin vreun colț al lumii ce la rândul ei îmbătrânește, și-au lăsat definitiv amprenta în azotatul de argint al paginilor mele, unde trăiesc tinere și minunate, nedeformate de sarcini și de nostalgie.
Acum mă gândesc la Ester, cu care nu m-am culcat niciodată, fapt pentru care revin la mărunta dar atât de intensa întrebare: ce-nseamnă să ai o femeie? Căci nu ai avut cu adevărat zeci de femei cu care ai făcut dragoste, și-n schimb simți că niciodată n-ai posedat mai deplin, mai extatic pe cineva decât pe puștoaica ce ți-a aruncat o privire într-un troleibuz aglomerat, și pe care n-ai mai văzut-o de-atunci niciodată. Mi-am adus aminte de Ester (care în povestirea mea ,,REM”, scrisă pe când ne plimbam de mână pe cheiul Dâmboviței în fiecare noapte, este cea care, deghizată-n bărbat, a sărutat-o pentru prima oară pe eroina numită acolo Nana, și pe care nu mai știu cum o chema în realitate) cu câteva zile-n urmă, pe când umblam la-ntâmplare prin cartierul evreiesc din inima Cracoviei, privind clădirile negustorești, vopsite bleu și cărămiziu, cu firme pline de litere-ntoarse și cu gărdulețe în formă de sfeșnic cu șapte brațe. Grupul nostru de turiști a intrat până la urmă pentru cină la Klezmer Hois, un restaurant ,,de-al lor” care mi-a adus în minte imediat adevărații Arnoteni ai lui Mateiu Caragiale: o casă de mari burghezi, pereți tapetați cu poze îngălbenite, bufete baroce cu vitrine pline de vase ciudate, afișe de cabaret…Sala, cu stâlpi centrali ca aceia de care s-a sprijinit odinioară Samson, era impregnată de spirit evreiesc. La ferestre – perdele cu ochiuri mari, făcute de mână, ca și macramé-urile de pe mese. O matroană în rochie cu paiete verzi și move cânta la vioară cântece klezmer, asistată de un contrabas și-un acordeon. Am spălat cu bere mirosind a ghimber amărăciunea acumulată în timpul zilei (veneam direct de la Auschwitz), ascultând acele linii melodice care aduceau când cu sârbele noastre, când cu valsurile vieneze, și-am mâncat apoi pui cu miere și scorțișoară. La o masă foarte lungă, vreo treizeci de femei, cele mai multe cu inconfundabila, dar inefabila figură orientală a evreicei, petreceau pe rupte, mișcând din cap fericite în ritmul muzicii. Eram în Changall și-n Șalom Alehem. Îmi suna-n cap cântecul lui Zappa, ,,I need a lovely little Jewish princess”, când, printre femeile de la masa cea lungă, mi s-a părut c-o văd pe Ester. Nu era ea, firește, dar una dintre femei avea aerul ei, tocmai acel inefabil, acea dulceață a trăsăturilor grăsuțe, acele pliuri somnoroase ale ochilor verzi, tocmai acea alteritate pe care-o simți într-o clipă, dar pe care e atât de greu s-o exprimi. Când am ieșit, sub bolta plină de stele – toate cele ce ardeau peste Cracovia erau galbene și aveau șase colțuri -, aveam mintea plină de Ester, de parc-aș fi fost transportat cu douăzeci și…câți? de ani în urmă, în singurul anotimp în care am fost prieteni.
Anotimpul s-a-ntâmplat să fie o vară, o vară bucureșteană din care crezi că nu te vei mai trezi niciodată, adâncă și plină de praf, în care nu-ți mai vine decât să umbli pe străduțe pustii și sonore. Ester era o colegă a surorii mele și stătea chiar pe una dintre aceste străduțe dintr-un cartier cu vile. Apartamentul părinților ei (am fost la ei doar o dată) arăta exact ca la sala de la Klezmer Hois. Iar ea, deși mult mai tânără, avea aerul exotic și străin al femeilor de la masa cea lungă. De fapt, născută la noi din părinți născuți și ei la noi, părea totuși o străină care vorbește foarte bine limba noastră. Gesturile ei, atitudinile ei, felul ei mereu surprinzător de-a reacționa, mai vechi decât limbajul, îi contraziceau cuvintele în fiecare moment. Era foarte frumoasă. Din profil părea o ființă subțire, delicată, adunată toată-n priviri. Corpul îi părea elastic și cabrat ca al unui model pe catwalk. Dar imediat cum întorcea fața spre tine, în chipul ei se oglindea Sefer-na-Bahir, Cartea Strălucirii: față rotundă, cu ochi verzi și gură moale și senzuală, dar atât de intens senzuală încât trecea în mistic, golindu-se de sexualitate. Ester devenea atunci omonima ei din Biblie, cea către care marele rege asirian întinsese sceptrul de aur, dăruindu-i astfel viața.
Iată scriitorul care-a avut puține femei: gata mereu să mitizeze…De fapt, cu Ester am avut o legătură de câteva luni, în care n-am vorbit despre dragoste și n-am făcut dragoste, deși am ajuns uneori foarte aproape de asta. Dar ne-am plimbat zilnic ore-n șir, am fost la cenacluri unde prezența ei era hipnotică, unde părul ei foarte lung se-nfoia aspru atrăgând toate privirile (,,băi, norocosule, cine-i gagica?”), am fost și la ștranduri sordide, unde nu se putea intra în apele băloase. Când o conduceam spre casă, noaptea târziu (firește, pe sub stele cu șase colțuri), ne opream pe drum, luminați spectral de vreun bec sau de vitrinele vreunui troleibuz care trecea greoi, și ne sărutam în disperare. Niciodată nu ținusem în brațe un corp atât de frumos, o fată atât de simplă și atât de, totuși, misterioasă. Nu s-a-ntâmplat nimic deosebit în tot acest timp. Părinții ei n-aveau pe mână vreun tatuaj de la Auschwitz, ca să-mi salveze povestirea de monotonie (de fapt, s-o transforme într-o povestire). Nimic n-a virat măcar în fantastic: Ester n-avea la gât vreo perlă care să strălucească brusc în penumbră și n-a rostit vreodată, privindu-mă în ochi, ,,Hevel havolim, hakol hevel…”
Zilele-ncepuseră să se răcească, și în seara în care Ester mi-a spus că va emigra cu familia ei în Israel mi se făcuse frig dinainte să-i aud cuvintele. Apoi am înghețat. Ne propuseserăm tacit să nu ne-ndrăgostim unul de altul dar probabil că, fără să-mi fi dat seama, eu sau ceva din mine transgresase limitele impuse. Eram într-un parc mizer și pustiu, sprijiniți de o masă de șah din ciment. Am condus-o acasă, ca-ntotdeauna, ne-am sărutat ca-ntotdeauna, nu ne-am spus adio, mici măcar la revedere, apoi nu ne-am mai văzut niciodată. Avionul ei a decolat de pe o pistă acoperită de brumă, în acea toamnă (deja) a lui ´86, fără ca privirile mele să-l urmărească pierzându-se pe cerul înnorat. Ea avea să locuiască de-atunci la Haifa, oraș mai potrivit ca nume cu părul și privirea ei. Eu, rămas în București, legat de glie (credeam sincer pe-atunci că n-aveam să pot ieși din țară niciodată), am suferit câinește câteva săptămâni, apoi am uitat. I-am trimis scrisori știind sigur că nu vor ajunge la ea, după cum nici o scrisoare din Haifa nu mi-a parvenit vreodată.
Povestea mea are un epilog petrecut cu zece ani mai târziu. Era în timpul războiului din Golf. Saddam reușise să trimită câteva rachete anemice, care au căzut pe pământ izraelian. Ascultam placid știrile la BBC, unde câțiva martori, evrei originari din România, ai evenimentelor luau cuvântul pe rând, când ,,doamna Ester X. din Haifa” (cu totul alt nume de familie decât cel, și el evreiesc, pe care-l purtase) s-a auzit deodată: vocea ei veche, ezitantă, inconfundabilă. Era de parcă Justine a lui Durrell mi-ar fi vorbit deodată din eter. Am ascultat, tremurând din încheieturi, cele câteva fraze înfricoșate, am umblat prin casă jumătate de oră în sus și-n jos, murmurându-mi de zeci de ori ,, Hevel havolim, hakol hevel” (Deșertăciunea deșertăciunilor și totul e deșertăciune”), si-apoi peste toate s-a așternut tăcerea.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!