Stateam singura, la lumina stelelor care isi lepadau razele prin colturile geamului meu. Era noapte, o noapte trista, o noapte rebela ce-si baga coltii in sufletul meu.
Plangeam...nu-mi puteam stavili lacrimile. Din cand in cand, incercam sa le opresc, imi frecam obsedant ochii sa sec izvorul de durere, si ma straduiam sa vad prin neagra noapte, doar la lumina candelii si a felinarului de afara. Imi placea sa privesc parcul din apropiere unde fiecare loc isi are povestea lui. Fiecare banca, fiecare copac, fiecare felinar .
Ma straduiam sa te zaresc in noapte, cum treci ca o naluca pe poteca sufletului meu. De ce te-ai asezat, obosit, la umbra copacului meu, si ti-ai gravat numele, taind din carnea tare a inimii mele? Nu puteai sa treci, neobservat, printre flori si muguri, fara sa te lasi atras de mireasma lor, fara sa le canti o melodie de aripi neterminata?
Tu ai plecat, insa pe scoarta a ramas numele tau!
A inceput sa ploua. Ploua cu stropi mari, grei, si in sufletul meu. Ploua, insa chiar si picaturile ei, care se preling pe numele tau, nu te pot sterge.
Se spune ca rabdarea apei, poate distruge chiar duritatea pietrei. Insa, lacrimile nu au putut sa te stearga din sufletul meu.Ai plecat, eu inca te mai astept.
Te astept in zori de zi, in noaptea neagra, te astept sa vii , pana voi muri!

Noaptea cea neagra trecu, trecu si-o zi, trecura luni! Din ce in ce mai mult, singuratatea se abatea mai strasnic pe aleile parcului. Priveam cum banca, altadata ocupata de indragostiti, era acum altar pentru frunzele cazute, ce-si cantau ultimul drum pana pe scandurile bancii reci si ude. Frunzele isi soptesc acum liturghia mortii.
Era din ce in ce mai greu pentru mine sa rezist, asteptandu-te, sfortandu-ma sa fac fata racelii ce-mi acoperea sufletul. Insa focul durerii pe care l-am simtit cand ti-ai scrijelit numele in inima mea, e inca viu. Inca ma tine vie, imi da forta sa te astept, sa -mi doresc sa te vad venind din nou pe aleea presarata cu frunze deja moarte, pe plapuma mormantului meu.
Te-ai oprit si mi-ai cantat. Te-am auzit si...ti-am raspuns. N-ai stiut sa asculti.
Te voi astepta cu noi si noi sperante, crezand ca intr-o zi iti voi zari umbra descompusa printre frunze moarte si fire de iarba pe aleea parcului.
Insa vantul se inteti, culoarea pali, seva seca, iar frunza isi dete cea din urma suflare in mainile taranei.

Am iesit afara...Era frig. M-a dus sa vad daca mai era numele tau gravat pe copac.Era din ce in ce mai rece, incepuse sa cada din cer bulgarasi pufosi, ce ma gadilau. Imi dadeau o senzatie ciudata de pace, de liniste de cavou. Pe aleea din parc se asternuse o patura imaculata si moale . Ajunsesem la copac, insa perdeaua de matase de abia asternuta peste mormantul frunzelor era atat de pura, incat n-am mai profanat-o . Am incercat sa zaresc de pe alee gravura desenata pe copac...Mai era acolo inca....pe vecie ramasa ca amintire. Amintirea ca o existat odata....o frunza.