agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2730 .



Focul lui Sumiedru
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Nicu al Popii ]

2005-06-03  |     | 



Focul lui Sumiedru


De câteva zile tot cărăm vreascuri și cetină de pe coastă, dar grămada nu crește ca altă dată când era cu noi nea Mitică zis Dumitru Găteajă. A ologit taman acu’. Zilnic trec pe la el să-i dau o pară, să-i duc un braț de lemne, că e singur și doar o bătrânică mai vine când și când să-l ajute.
- Cât ai fost tale zdravăn, nu ne-a-ntrecut nimeni, îi spun cu ciudă. Abia am strâns de o căruță.
- De mă taică, bătrânețea m-a doborât, ce pot face ?
- Nu știu bre, să fi ologit dup’ aia !
Nea Mitică oftează.
- Mai treci pe la mine să-mi spui.
În fiecare an, în Vulturești, în noaptea de Sfântul Dumitru se aprind focurile. Cel din Poiana Chivei, a fost totdeauna primul în frumusețe. Aici se strânge toată suflarea din Bârdigani și nici unde nu se văd așa scântei, degeaba încearcă cei din Toboșari și Mâzgana, să ne întreacă. Pentru asta ne-am strâns în toiul nopții, eu, Titel și Minuță. E sfârșit de octombrie și frigul a curățat ultimele frunze din pomi. Stăm zgribuliți și ne tot gândim. Stelele apar și dispar după nori.
- Ei, ce facem, întreb mai mult ca să rup tăcerea.
- Cine să care vrescurile din Dealul Mare ?! Cetina bună e tocma’ în Bolda, prea departe, n-avem cum.
Tăcem mohorâți. Frigul pătrunde pe sub hainele noastre subțiri iar vântul le înfoaie o clipă, răbufnind apoi mai departe, într-un huiet de iarnă.
- Hai să numărăm să știm câți vin mâine.
- Parcă asta conteză ! Cu nea Mitică veneau și mari și mici, mai țineți minte ce stive făceam ?
- Eu i-am rugat,spune cu glas plângăreț Minuță, da’ la cărat cică n-au timp !
Tăcem iar. Nu găsim nimic și tare-mi pare rău. Cocoșii cântă de miezu-nopții. Un nechezat străbate valea dintr-o parte în alta.
- Al cui o fi ? ne întrebăm în același timp toți, apoi Titel deodată răgușit :
- Dacă n-o fi Naiba, e iapa lu’ Flețu !
- Așa e, întăresc eu, noaptea o priponește să nu i-o fure lupii.
- Cum să i-o fure ?
- Așa bine. Lupu’ n-are curaj să se dea la cal, nici ziua nici noaptea și d-aia mănâncă pământ până nu mai poate și apoi face pe mortul. Când s-apropie calu’ o dată-l apucă de nări, și nu-i mai dă drumul. Se zbate el cu lupu atârnat până cade obosit, și atunci fiara îi spintecă burta.
- De unde ai scornit-o ?
- Credeți voi că e scorneală, vă fac proba imediat, dacă mai e iapa acolo.
Nu știam ce o să iasă din asta, dar nu mai puteam da înapoi, așteptam să renunțe ei. Pâș, pâș, înaintam primul, iar ei cât colo în spatele meu. Când auzeam un fâșâit, ne făceam una cu pământul. Așa am coborât pe la Băi, am luat-o pe malul iazului și ne-am îndreptat spre poiana unde Flețu își priponea iapa. Era prea beznă să vedem ceva, dar, precauți, mergeam de-abușilea. Când în mijlocul nopții a răsunat iar nechezatul ei și a răsărit, ca din pământ, alături, ne-a înghețat și limba în gură.
Abia am îngânat după o vreme :
- Vedeți, crede că e lupul, a prins de veste, dacă nu ne ridicăm trezește tot satul. Nici eu nu știam ce vreau, o fluieram ca atunci când se ușurează și m-apropiam cu mare grijă. Mai pusesem mâna pe cai așa că am prins-o de grumaz și am început s-o mângâi. Era blândă, nici gând să mă muște sau să-mi dea cu piciorul. I-am desfăcut sfoara cu care era împiedicată și odată m-am zvârlit în spatele ei, strângând-o în chingi cât puteam.
- Haideți le strig celorlați și-i ajut să urce.
- Unde mergem? întrebă Titel și mai răgușit .
- Așteaptă, o să vezi.
Tronc, tronc,săltam noi în spatele iepei care pornise la un trap domol.
O luasem pe vâlceaua lui Lae, iar Titel înfipsese niște unghii în pieptul meu, că abia respiram.
- Nu te mai îndesa mă, vrei să ne trântească pe toți ?
Obosită,iapa urca încet și-n liniștea nopții nu se auzeau decât copitele ei care se îngropau în pietriș. Când am ajuns la poala pădurii, băieții au început să se codească.
- Ne-am săturat de călărit, nu mergem mai departe, ziceau ei.
- Cuuum, nu intrăm în pădure să vedem lupul ? sau acuma credeți !
- Credem, da’ să oprim odată.
Păi să nu mai ziceți că vă spun scorneli, asta am aflat-o de la nea Mitică și el nu minte !
Cum stam nehotărâți acolo în marginea pădurii, toți trei în spatele iepii, numai ce-mi vine gândul salvator:
- Priponim iapa aici și dacă mâine o mai găsim, cărăm cetina și vreascurile cu ea. Ne-am dat jos și cu teama să nu fim zăriți cine știe de cine, ne-am furișat pe la casele noastre, unde toți dormeau de multă vreme.
A doua zi, Flețu făcea mare zarvă, că țiganii i-au furat iapa și a rugat vecinii să meargă cu el pe valea Mâzganei, tocmai în partea cealaltă a satului, pe unde locuiesc rudarii. Nouă nici că ne păsa, pregătiți cu toporiști, frânghii și un ham găsit prin podul lui Titel, am cărat toată ziua crengi uscate și cetină. Le-am lăsat la marginea pădurii și spre seară am dat drumul iepii. A doua zi n-a fost greu să le cărăm la Chiva. Stiva se înălța văzând cu ochii. Mai spre seară, toți oamenii veniseră să dea o mână de ajutor și se minunau câtă cetină am strâns. Flețu de bucurie că găsise iapa, după ce noi i-am spus unde o văzusem, adusese de-acasă o scară și se tot canonea să aranjeze vârful grămezii. Se făcuse o stivă înaltă cât casa iar de groasă cât s-o cuprindă șase inși înlănțuiți.
Ne învârteam pe acolo și nimeni nu mai avea răbdare, doar Flețu striga să ne potolim că el mai are de aranjat vârful.
Deodată, cerul s-a luminat în Mâzgana și ca la un semnal imediat în Toboșari.
- Ne-au luat-o înainte – Foc ! Să-i dăm foc ! țipau din toate părțile copiii, fetele, băieții de horă.
Ionel Ciocoiu a luat sticla cu gaz și a stropit stiva. Flețu, tot pe scară zicea să mai aștepte un pic, că vârful trebuie să fie ca săgeata.
- Jos, Flețule, strigau acum și mari și mici.
Când l-a văzut pe Ciocoiu scăpărând chibritul, s-a coborât repede și-abia a mai apucat să-și ia scara în spinare. Limbile de foc au cuprins imediat cetina, care pârâia, troznea și trimitea jerbe de stele spre cer. Vâlvătaia lumina fețele oamenilor la fel de aprinse de atâta dogoare, frig și strigat :
- „Hai la focul lui Sumiedru
C-a pârlit Dumitru iedu
Și Ileana Cosânzeana,
Și-a pârlit și ea iada ...”
- Hai măăă .... suna valea fără încetare, iar câte unul mai curajos, prindea în brațe o fată, o femeie și-o trecea prin foc, pe-alături, pe unde putea și el că prea erau vâlvătăile mari.
- Ce mai foc, spuneau bătrânele în timp ce ne împărțeau nuci, mere, struguri.
- Eu vreau pere, bre !
- Nu ți-am dat maică, mai na !
Pe toți ne-apucase tăvăleala, săritul, iar la unii hainele, părul, se pârliseră de-a binelea.
Numai ce-l vedeai cu turul pantalonilor în flăcări, trântindu-se la pământ ca să-l stingă în râsetele și chiotele celorlalți. Pentru noi cei mici, Flețu a smuls din grămadă două crăci aprinse și le-a pus una peste alta.
- Săriți mă și voi, c-așa e bine !
Nu ne mai păsa de frig, toți câți eram pe-acolo săream și strigam cât ne țineau rărunchii. Mirosea a cetină, a mere coapte, păr și haine pârlite. Unii mânjiți cu cărbune, hainele găurite, fumegând, arătau ca diavolii pictați în biserică, dar săreau, săreau și strigau. Oamenii mai așezați, plini de voie bună, povesteau fel de fel. Focul se molcomea treptat, scânteile se răriseră, iar în Mâzgana și Toboșari, rar se mai vedea o pălălaie.
Întunericul și tăcerea nopții puneau din nou stăpânire peste valea Argeșelului. Deodată, sub poala pădurii, flăcări uriașe și trombe de scântei au luminat cerul. Ne-am întors ca la comandă și priveam cu uimire, în tăcere, flăcările ce se tot înălțau.
- Cine să fi făcut asta, ne întrebam la început în șoaptă, încercând să prindem în liniștea nopții, chiotele, strigăturile altora.
Nu se auzea nimic.Vâlvătaia apărută ca din senin, ne stricase tot cheful. Pe de-a rândul se stinseseră focurile și toți ne uitam gură cască acolo.
- Săriți, arde, arde o casă, s-a auzit un țipăt ca o jelanie.
Ne-am împrăștiat în strigăte de spaimă și fiecare după cum îl țineau picioarele, a luat-o spre pădure. Acolo, casa lui Dumitru Găteajă, scotea limbi uriașe de foc, iar el răzemat de un păr, în mijlocul curții, striga :
- Hai la focu lui Sumiedru.
C-a pârlit Dumitru iedu, măi taată măi,
Hai măăă ...
- Găleți, topoare, pământ, strigau oamenii îngroziți. Am intrat în casă să scot și eu ce-oi putea. Soba bubuia de lemnele îndesate și cele câteva crengi de cetină aduse de mine. Oamenii turnau oțet, apă, pământ, dar flăcările parcă erau vii. Treptat, au cuprins acoperișul, podul și scânteile se înălțau mai sus, mai sus cum nu văzusem vreodată. În învălmășeala aia, nea Mitică a fost dat uitării, spre dimineață însă, după ce casa arsese în întregime, a fost găsit tot acolo, lipit de păr. Se legase cu frânghia peste mijloc, ca să poată sta și așa rămăsese, țeapăn, cu ochii la cer și un zâmbet șters pe buze ....



Nicolae Aurelian Diaconescu

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!