agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-06-06 | |
La noi, pe valea Oltului, nu ți-o tăia omul calea cu găleata sau desaga goală nici să-l pici cu ceară. Numai să nu-i fi călcat cumva hotarul cu vreun lat de palmă, c-apoi să te ții, zile bune nu mai ai cu dânsul, nici la vreme de hram sau în zi de Paste.
Treceam, într-o zi cu mult soare de la Dumnezeu, pe drumul mare si plescăiam în vârful limbii (n-o să credeți- cu plăcere!) praful stârnit de-un camion furios că l-a scos din amorțeala de sâmbătă după-masă nu stiu ce nevoie de-a lui domn’ sofer. Nu-i bai, că si el era cătrănit, săracu’! Bine-i sedea la una mică, cu vecinu’ Costel Boriceanu, după o săptămână de hăndrălit drumurile pline de hârtoape. Mergând, bălăngăneam și mâinile si picioarele, ca o maimuțică scăpată din cămasa de forță după o săptămână de “detenție”. În capu’ podului- băiatu’ lu’ domn doctor Diaconescu! Acu’ se găsi si ăsta să-mi taie calea cu găleata goală…Da’ ce caută cu gălețile p-aci? Că stă la vreo zece case mai jos, fix în cealaltă direcție… Nu putui să nu observ, când ne intersectarăm, un zâmbet mucalit si enervant în colțul gurii, cu siguranță din cauza asemănării mele izbitoare cu eroina principala din Daktari, Cheeta. E, si ce?! Să fie sănătos! Las’ să râdă până n-o mai putea, până i-or crăpa fălcile…parcă el e mai breaz, cu țoalele astea sport, de domnisor venit de la o partidă de tenis între filfizonii cu pretenții, de la oras; si cu găleata-n mână…si goală, pe deasupra. Hait! Să vezi c-acu’ îmi merge pe dos toată ziulica! Mă prinse o ciudă pe băiatu’ lu’ domn doctor, de numa-numa… Cum cugetam eu asa, cu inimă bună, numai ce aud în spate un glas în care gâlgâia, stăpânit, râsul lui musiu: -Donsoară, vă pierdurăți biciusca sau…ce-o fi asta! zise, întinzându-mi un băț de prun, de care legasem vreo trei metri de panglică colorată- îmi plăcea să fac rotocoale si serpisori cu ea, cum văzusem eu la gimnastică ritmică, la televizor. Zic “da, merci, esti drăguț!” si m-am întors ca teleghidată, mai mult smulgându-mi jucăria din mâna lui decât luînd-o. Si mergeam rumegandu-mi supărarea si ciuda de-a mă fi făcut de rîs tocmai în fața băiatului lu’ domn’ doctor, eu, bucuresteanca, VIP-ul numarul unu’ în satul ăsta linistit de munte, când numa' bine că ajunsei la nea Ionel, ane Nelio, cum îi ziceam eu, că-mi plăcea să vorbesc cu el păsăreste. -Cepe mapaipi fapacipi, ane Nelio? -Heheee, bine că venisi! Hai de gustă niste dovlecei cu lapte, acu-i făcu Vetuta. As fi mâncat si piatră sfărâmată cu ane Nelio, el rămăsese,pentru mine, înțeleptul satului de când se prăpădise bunul, dragul părinte “popa Druțu”, fie-le țărâna usoară si sufletul iertat! Asa-mi petreceam multe după-amieze de vacanță, cu ane Nelio, dezlegând” rebusuri”, citind din Medicina pentru toți sau mesterind câte ceva prin ograda mare cât un pogon. Îmi plăcea să bat cuie si ane mă lăsa mereu, distrându-se teribil ori de câte ori scăpam ciocanul pe câte-o unghie. Zicea: -Aaaasssaaa, veezi! Ce “proaspătă” esti!!! Auzi, ia mai dă o dată, sa vedem, mai nimeresti tot acolo? Daca reusesti, îți dau o curcă. Frumos e că poanta a ținut de câteva ori (mai-mai să zic si eu acu’ că eram cam “proaspătă”), prinsă-n joc chiar era să-mi faultez singură bunătate de degete. -Ane, dă si mie bicicleta să fac o tură, pân' la canton si-napoi! -Ia-o, da’ grijă mare, stii că ăsta e medicamentul meu! Dacă mi-ai stricat-o, m-ai pus pe butuci, nu-i de glumă! -Nici o grijă, nici o grijă, îi răspundeam deja pedalând spre cantonul părăsit, care străjuia malul stang al Oltului, până-n clădirea Gării vechi. Ane, dragu’ de el, era bolnav din tinerețe. O boala păcătoasa îi osifica treptat toate cartilagiile din organism, amenințandu-l cu imobilitatea sau, în cel mai fericit caz, cu o flexibilitate ca a Omului-de-Tinichea. Două ore zilnic, de pedalat, ii țineau boala la respect, de ani de zile. Asa ii recomandase DonsoaraDoctor -scriu cu dublu D mare pentru că acesta i-a devenit nume, cu timpul am aflat abia târziu că o chema Anne-Marie. Donsoaradoctor îsi petrecuse tinerețea la mamaie-n curte, sub trandafirii ei de poveste si sub tufele mari, albastre, de lumânărică, band cafeluțe si însăilând povesti cu dantelă în care mi-am îmbrăcat păpusile copilăriei. -Coanănițo (de la coana Onița, cred), îi zicea ea bunica-mii, venii pe la dumneata, ma primesti? -Vai de mine, Donsoarădoctor, ce vorbe-s astea? Parcă mai e vorba! Uite-aci scaun, cafeluța-i gata, parcă stiui că dați p-aci! -Păi, dau, Coanănițo, că mă duc la a lu’ Ciuculete, că-i bolnavă rău, săraca! Fac si eu ce-oi putea…că nu-s medicamente-n dispensar, uite, p-astea i le cumpărai eu de la Vâlcea, cu banii mei. Când găsesc acolo ceva ce nu-mi dau ăstia la dispensar nici picați cu ceară, chit că rămân fără bani, cumpăr si aduc aci. Las’ că-i mare bunul Dumnezeu! -Deh, Donsoară, e bine să-ți dai de pomană de pe lumea asta, că-n nădejdea altuia rămâi cu sufletul nepomenit si neîmpăcat. Că veni vorba, cum nu vă gândiți dumneavoastră, Donsoară, să vă asezati ca omu’ la casa lui? Că vremea trece si nu iartă, singurătatea nu e asa grea până nu vin batrânețile peste tine, dar pe urmă…vai si-amar! Uitați-vă la mine: mi-a murit bărbatul când aveam 21 de ani, avea Paulică (tata) doi ani si eram gravidă cu Georgică . Omu’ meu era ceferist, a căzut între tampoanele trenului…prafu’ s-a ales de el si de tinerețea mea! Nu m-am mai măritat, nu mi-a mai trebuit. Da’ apucai de facui doi copii, măcar are cine-mi ține lumânarea când mi-oi da sufletu’ si cine mă-ngropa crestineste…Nu-i bună singurătatea, Donsoară, toarnă fiere cu picătura-n tine! -Coanănițo, dacă era să fie pân-acu’, nu m-as fi dat în lături. Da’ m-am învătat asa, de capu’ meu, fac ce vreau, daca vreau, când vreau…Nu-mi dictează nimeni nimic, nu-s datoare explicații nimănui. Crezi că m-as mai putea schimba, zi-mi tale (de la tălică)! -Apăi, de, Donsoară, stiu si eu!? Se-nvață omu’ cu de toate-n viață, si cu binele, si cu răul. Că ce poa’ să facă altceva, să se ia cu Dumnezeu de piept?!? -Onițo, Onițo, ce vorbe-s astea, Onițo?! Gura păcătoasă trage sufletu’ în iad!, se auzea vocea bunului Tatapopa Druțu, pe ai cărui genunchi mi-am legănat cele mai frumoase clipe ale copilăriei. -Hiiii, părinte, să-mi fie cu iertare, da' parcă nu e drept ce spun?! Uite acu’ vine o cafeluță si numa’ bine picarăți să gustati o felie de check, tocma’-l scot de la cuptor. Uite scaun aci, langă Donsoara… - Că multă vreme o să-ți mai zică satul Donsoară, mai, Ano? Vreau să te cunun si să-ți botez înainte să mă sting! Ce faci, mă mai ții mult? Că mie îmi cam venii vremea … Om e pus la rană, părintele Druțu! Avea vorba potrivită pentru orice fel de om si pentru orice fel de durere. Cât îl judecaseră toti pe tata, că de ce bea, că de ce una, că de ce alta, nu s-a prins nimic de el. Numai când îi vorbea Tatapopa plângea de se scutura cămasa de pe el. Îl si ținea firea bună o vreme, dar cum pleca la Bucuresti, intra-n teritorii “inamice”; poate d-asta am urât toată viața mea Bucurestiul si-am iubit Vâlcea cu sufletu-n genunchi. Dar Tatapopa nu venea nicicând singur. Umbra lui, de 60 de ani aceeasi, era nea Mihai, fratele mai mare al bunică-mii si al lui Ane Nelio. Era cantorul satului, adică el cânta la biserică, ținând isonul părintelui, care avea o voce de plângeai si la parastas, si la nuntă, de te nimereai la slujbă. Nea Mihai –Doamne, că mulți oameni buni mai lăsasi în satul ăsta!- era pâinea lui Dumnezeu, gata feliată, numai să musti din ea, să-ți astâmperi foamea de bunătate. Mare cât un urs si cu un mers la fel de lenes si de legănat, umbla cât era ziua de lungă (dacă nu avea părintele treabă cu el) pe coclauri, căutând pietre de râu mai ciudate, asa cum ane Nelio pescuia rădăcini de pe Olt, când veneau apele mari de la vreo viitură, le căuta să aibe forme care mai de care mai stranii, de animale, de obicei, le slefuia cu migală si răbdare de ascet si le lăcuia, transformându-si odăile, fără să stie, în săli de muzeu. Mai avea nea Mihai ăsta o pasiune de-o viață: florile. Ograda lui era mărginită de o pădurice de salcâmi pe care singur-singurel o transformase-n parc, cu alei prunduite si separeuri din gard-viu, străjuite de-a dreapta si de-a stanga cu mii, mii de ghiocei de munte, din cei cu clopotul mare, tivit cu verde, cu cate două-trei flori pe tija. Tot asa, cu miile, înfloreau primăvara narcisele albe, cu firicelu-acela rosu în mijloc, ca o cunună pe fruntea unei june prințese…sau zambilele, care te făceau să te lepezi de odihna patului si să dormi intre răzoare…sau lalelele, în cele mai neverosimile culori… Ãsta era nea Mihai, blândul, bunul nea Mihai, mare cât ursu’ si bun ca pâinea caldă ruptă-n două. Mă mai trimitea, pe furis, să-i cumpăr câte un pachet de “agoave” (Snagov), “ da’ să nu mă spui lu’ Nuța (nevastă-sa), că-mi crapă aia capu’ “! Din când în când il mai mirosea Nuța si a țuica, si-a tutun, desi nea Mihai ținea țigara intr-o nuielusa de salcam, rasucita, sa nu-i prinda degetele iz de fum. Atunci se auzeau zbieretele Nuții pana-n capu’ satului : “Firi-ai al halea de prapadit! Ai bani de țuica si de tutun, hai?! Handralesti toata ziua cu popa, ca ala nu-ți zice nimic si te lasa sa-ți faci de cap!”. Dragu’ de el, atunci pleca leganandu-se, spre hambar sau spre finar sau trecea drumu’ la sor-sa, adica la bunica-mea, pana i se duceau pe pustie nabadaile nevesti-sii. Mai era si nea Dinica...Figura mare, nea Dinica asta! Pusese dinți in gura la trei sate de jur imprejurul Daestiului, “de la da-i de tabla pan’ la ai de aur”, cum singur se lauda . Se zvonea de ani buni ca, in tinerețe, sapand la fundația casei, daduse peste doua ulcele pline cu cocosei. Repara nea Dinica al meu si televizoare, si masini de calcat, si biciclete… Ce mai!Aveai o problema, de la dantura pana la sopronul cu scule, te duceai la nea Dinica. Nu te ținea lucratura cat piatra-n munte, desi el “garanta”asta (“mori si mori cu dinții pusi de mine-n gura”, obisnuia sa spuna, mucalit, clienților, pentru vreo lucrare dentara), da-ți facea treaba atunci cand iți ardea buza mai tare. El mi-a dat si mie gauri in urechi pentru primii cercei, facuți de unchiu’ Joe, fratele lu’ tata. La trei ani…De altfel, asta si este prima mea amintire cu si despre mine: eu, cu parul meu lung pana la funduleț, mergand pe ulița mare cu tata de mana, ca o prințesa pe mosia proprie, puțin speriata ca urma “sa-mi dea gauri in urechi”. Si mai era si nea Gheorghe_cu_ursu-_n_gura, de departe cel mai haios om din jumatatea aia a satului. Eu i-am zis asa, nea Gheorghe cu ursu-n gura, ca-si ingrosa vocea sa ma sperie, cand eram mica. Prea stateam numa’pe capul lui! Era cizmarul satului, imi placea sa stau in atelierul lui, ca ma puteam zgaii in voie la zecile de perechi de pantofi. Imi placeau mai ales cei adusi de cucoanele de la oras, din Sibiu (ca avea atelier si-n Cisnadie) si din Valcea. Cand m-am inaltat pustoaica, nea Gheorghe cu ursu-n gura mi-a dat cadou o pereche de pantofi stil anii “60, cu tocul cui,foarte mic, dar atat ascuțiți la varfuri, ca mi se incalecau degetele, neavand loc sa stea firesc. Aveau flecuri de oțel, ca o-mbrăcăminte pe deasupra tocului sau ca un capac de ruj. Scoteam scântei cu ei când veneam seara, de la plimbare (în Bucuresti), cred că de aici mi s-a si tras porecla de Licurici. Si mai avea mamaie un frate cizmar, nea Victor. Mare, maaare iubitor de femei, mai puțin de nevasta-sa. L-o ierta bunul Dumnezeu cândva, da’ nevasta si copiii niciodată. Eu îl iubeam și pe el, că mă răsfăța si mă plimba cu motocicleta lui cu ataș, din timpul războiului, pe drumu’ mare al satului. Cred că de atunci a început să-mi placă gustul de praf pe limbă, colb fin cu gust de mâl si pește (că doar eram pe malul Oltului). Era mare pescar, locuia-n Câineni, pe o portiune unde Oltul era sălbatic, asa cum venea el de un pic mai sus, din munte, nezăgăzuit de baraje. În fiecare sâmbătă îmi aducea păstrăvi: ”Hiii, cațaoanco, n-ai plecat la Bucuresti? Iar mă chiaunești de cap, nu mai scap de gura ta. Ti-am adus pastravi, ia uite! Vezi punctele roșii? Le-am pictat cu mâna mea. Hai, urcă să te plimb nitel prin sat!”. Din galerie nu lipseste decât Lina, mama Lina, cum îi ziceam eu, a mai mare dintre toti fratii bunică-mii. Frumoasă femeie!!! Cât a stat la sat, nu era flăcău să nu-i viseze mâna, dar nu se-ncumeta niciunul la strigare, că era isteață, Lina asta, și cu limba pipărată de mai bine te duceai pe pustie, decât să ți-o pui pe ea în cap. Pe unde te vedea, te făcea de râsul curcilor, de nu mai scoteai capul în lume pân' de Paști sau de Crăciun. Asta când era tânără, până a venit un domn bine, de la oraș, nea Valeriu, săracu! Om serios și tăcut și bun ca mielul Blândului Păstor. A venit, a cerut-o și-a luat-o cu el, a făcut-o “cucoană la oraș”. Dar a murit repede, l-a răpus devreme un reumatism fără leac. Timp numai cât să-i dea Linei două fete, Lili si Madi, și mie trei verișori: Sorin, Iuliana și Milica. Dar despre ei in altă poveste, că-s din altă generație. Mama Lina a trăit și ea văduvia, dar nu ca mamaie Onița. A râs, a dansat și-a chefuit ori de câte ori viața și-a aprins lampioanele de sărbătoare. Da’a și muncit!!! Mi-o amintesc bâțâind salcâmii din săliște, să-i dezrădăcineze, că-i sălbăticeau prunii bunică-mii. Zdravănă muiere! Si mucalităăă, pân’ la Dumnezeu și-o palmă mai sus. Imi mai aduc aminte că, după revoluție, deși avea 70 de ani, a găsit-o să ne distreze pe noi, nepoții: eu, Crina și Cătă (Marius iși seconda iubita la București, pentru el Dăeștiul nu mai avea același farmec)- cu un show de Miss, ca la televizor. Evident, cu bariera decenței…oprită-n buza unui costum de baie de pe vremea când era ea domnișoară, leat cu Pazvante Chioru’. Mai mare hazul…Pe urmă i-a venit pe chelie să facă o demonstrație de karate și-n câteva minute bunică-mea iși căuta placa dentară pe sub pat. Doamne, că trăznita mai e și mătusa asta a mea! Si știa să dea in cărți și-n cafea la mare fix: nici la menajeria Circului de Stat nu găseai atâtea animale câte vedea ea in zațul cestii scurse… Si acum mai știe să facă asta, dar nu prea mai vrea, cred că incearcă să se pună bine cu “șeful suprem”(mie-mi place mai mult cum sună Dumnezeu, totuși), așa, pe ultima sută de metri… Asaaaa…ăștia mi-s oamenii dragi, de suflet, care mi-au impodobit copilăria, vacanțele… icoane pe peretii casei bunicii… Ma-ntrebau mereu oamenii ce vreau să mă fac cand o sa fiu mare. Acum, de abia, știu: iconar de oameni blânzi la fire… Aste mi-s icoanele, lume bună! Pace vouă, Doamne ajută! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate