Zile lungi și blînde. Culorile pier una în alta în degradeuri duioase. Parcă le cheamă pe toate la sine – toropite în aer, fum și ceață – o mamă bună într-un vis de întunecată și diafană împăcare. Tăcerea e gri – ecou abia vizibil, pulbere din cîntecul mut al greierilor. Cînd și cînd – furate de sub semnele uimirii – nedumerite un pumn de puncte colorate: căline, măceșe, gherghine risipite discret... suspendînd respirația.

Intri-n robia nuanțelor de întuneric și de lumină pură. Nemișcare uscată. Singură lumina se strecoară neauzit prin rămuriș poleind crengile goale cu străluciri domoale și subtile. Singură lumina agită marea leneșă, volbura hieratică a păpădiilor de curpen. Aștepți un pas greșit, o rază piezișă, neîndemînatică, să sperie fragila încordare cu sunet frînt de vreasc.

Întors brusc, vîntul înflorește liniștea. Un puf, o aripă de sămînță se clatină ritmic, sîrguincios – fluture de floarea de cenușă.

Jocuri grave, stăpînite, paletă premeditat maniheistă. Aristocratice virtuozități în irizări de scrum, asceze în alb și negru. Cît rafinament în această convenție sobră, austeră, ușor infatuată! Orice altă culoare ar suna ca o frivolitate nepermisă, ca o gravă încălcare a etichetei. O patimă neîngăduită, un țipăt speriat de el însuși în dezaprobarea generală, țeapănă, glacială, disprețuitoare.

Nici norii nu se mai mișcă într-o rezervă visătoare, plină de o demnitate candidă. Þinută impecabilă, poză scorțoasă. Răsfrîngeri din unghiuri discrete, dar dibace dau la iveală insinuări, ocheade, bîrfe și cancanuri. Ici-colo lustrul – ironic urzeala iese la iveală: verzui, roșcat, vag galben, portocaliu.

Discordant, o salcie bătrînă cu părul rar, înspăimîntat, vîlvoi.