agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-06-12 | |
... Strana e rece și tăcută... Așteaptă cu răbdare inconștient disprețuitoare să mă ridic și să plec undeva, într-un alt loc care-i este indiferent... Nepăsarea obiectelor e întristătoare și mă deprimă mai mult decît cel mai profund dispreț uman... Și stau neclintit, stau precum un sfinx invizibil al unui alt Univers, stau în biserica întunecată, înfrățit cu privirea înghețată a sfinților falși, vopsiți cu necredință pe perete, în pripă, de mîna neîndemînatică a vreunui pușcăriaș pocăit... Stau singur cu singurătatea mea și totul e gol în mine și în jurul meu, purtînd acea pecete a inutilității pe care o găsesc oriunde omul a fost și a plecat, fie și numai pentru un singur minut, fie doar pentru o singură clipă...
Un fulger răzleț poleiește icoanele din preaja altarului și moaștele unui sfânt necunoscut zâmbesc trist, amintindu-și cu durere de un trecut îndepărtat… Simt cum furtunile se apropie și se apropie și prima picătură de ploaie lovește îndurerată în marginea acoperișului de tablă pe jumătate ruginită, zdrobindu-se cu un oftat acvatic și împrăștiind stropi minusculi ce-și pierd urmele în întunericul tot mai dens…Îi urmează alte surori întru cădere, damnate de Cerul ce le-a osândit să-și sfârșească sublima plutire în băltoacele murdare ale orașului murdar, să geamă împărțite de pașii trecătorilor și să se piardă în anonimat, laolaltă cu alte dejecții și lături scârboase… Nori negri îmi înconjoară sufletul și spiritul și pătrund în gândurile mele ce îi sorb și îi destramă precum o veche țesătură, sfâșiate cu degete ostenite, scheletice, de meandrele Destinului…. …Trec prin vitraliul încețoșat de timp și mă ridic prin ploaia ce s-a întețit și care mă străpunge cu recile-I pumnale… Privesc fix spre cerul plin de nori murdari, ce poartă pecetea unei întinări de nepătruns și picăturile aproape înghețate se strecoară prin iaterialitatea globilor oculari, prin aburul nevăzut ce-mi ține loc de trup și se prăbușesc neputincioase în hăul de dedesubt, pentru a sfîrși scurgîndu-se mai jos și mai jos și și mai jos, până în pântecul bolnav al Pământului însetat… …Orașul… de sute de ori am privit din înălțimi această dezgustătoare cloacă, acest fagure murdar și scârbavnic în al cărui labirint fatidic se agită o mulțime nenumărată de jalnice ființe…Se luptă pentru a trăi și gîndacii lucioși, cu picioare păroase și antene interminabile ce puiesc în canalizările atât de hrănitoare, se luptă pentru a trăi și șobolanii care pier cu sutele și se nasc cu miile, se luptă pentru a trăi și câinii vagabonzi ce se încaieră printre mormanele de gunoaie pentru putreziciunea comestibilă a vreunei bucăți noroioase de carne, și se luptă și jalnicele, poate cele mai jalnice ființe care au existat vreodată și care-și spun cu o la fel de jalnică mîndrie oameni… Dar ei nu luptă pentru viață, ci pentru a-și ucide semenii fără să pară vinovați, într-o înfiorare parodie a selecției naturale… Nu sînt decât oameni obișnuiți, ale căror destine se împletesc într-o fantastică țesătură, creând culori și modele haotice, ce îmi dau impresia unui mărăciniș putred și țepos, încleiat de gânduri alterate și parazitat de sentimente ivite din suflete aflate în ultimul stadiu al depravării… Însă am privit toateastea de atâtea ori, încât a devenit aproape o obișnuință, dar de fiecare dată mă surprinde enorm incredibila prolificație, mereu prezentă, a tuturor acestor stări, senzații și sentimente negative, aparținând unui malefic global, ce se ridică din adâncuri precum un abur pestilențial, lipicios, înconjurându-mă cu frânturi de sunete și imagini ale spiritului, teribile prin însuși modul în care s-au născut… …Jos, jos de tot, automobile vechi și rablagite sau nou-nouțe icnesc săltând peste gropile pline de apă ale străzilor neângrijite, cu noroiul șiroind pe roți, conduse de oameni apatici, vii dar morți, fără speranțe, fără veselie pe chipuri și plouă rece și umed în seara târzie de toamnă târzie… Oamenii, în pas cu vremea respingătoare, își arată chipurile… Un tată pe jumătate beat își bate copilul cu o curea jerpelită din piele pentru că nu a spălat toate vasele; doi îndrăgostiți se ceartă obositor și inutil, își aruncă înjurături și învective ce se ciocnesc în aerul viciat și cad aparte pe podeaua murdară și undeva, în inima acestui monstru gigantic, cumplit exponent al dezagregării și imoralității, undeva, în această colcăială de degenerări, se află o ființă pe care aș fi vrut să o regăsesc în nenumărate rânduri, însă de fiecare dată o voce interioară îmi șoptește, cu o tristă hotărîre, că încă nu a sosit clipa căutării… Există, oare, în infernul ce-mi ține loc de suflet, un colțișor încă neexplorat în care se ascunde un alt Eu?… Sau poate că m-am lăsat în voia unei misterioase divinități, ale cărei gând și înfățișare ne le cunosc, dar care îmi construiește destinul cu o exactitate de neimaginat, având un scop imposuibil de pătruns și de descifrat?… O darnică divinitate (benefică, malefică, inexistentă sau altfel) mi-a oferit posibilitatea nevisată de a trăi o viață lipsită de materialitate, în care sunt un sclav ce are puteri stranii, căpătate sau descoperite de-a lungul unei aproape imposibile existențe postume… …Plutesc prin ploaia ce nu poate spăla Orașul și privesc spiritele… Grație noilor mele capacități senzoriale (sau poate forțat de ele) reușesc să percep, în afară de lumea normală, palpabilă, în care trăiesc oameni obișnuiți, și o altă “lume”, un tărâm al sufletelor, ce se manifest în paralel cu materia, printr-o aglomerare indescriptibilă de culori ce se modifică și se întrepătrund; siluete vagi, chipuri cu trăsături nedefinite, de nerecunoscut, fiecare din ele reprezintă, parcă, o aură de gânduri, cu străluciri palide sau violente, permanentizate sau clipitoare, un vârtej creat, parcă, de un pictor nebun… caleidoscopul aproape palpabil al acestor culori zimțate, ce par a avea consistența aburilor de oțel, mă facă să mă pierd într-un vârtej imposibil de învins, în care suflete zbuciumate își caută alinarea niciodată găsită… … Ploaia cade mai rece și mai întunecată, cu picături înțepătoare, măcinate de valurile de vânt ce se strecoară printre clădirile sumbre, pătrunzând pe la marginea geamurilor, pentru a se stinge prin colțurile ascunse ale vreunei camere, deranjând gândacii și păienjenii pe jumătate amorțiți. Norii s-au uniformizat și s-au amestecat în așa fel încât deasupra Orașului nu mai există decât un un giulgiu întunecat, aproape invizibil, din care se scurg lacrimi de ploaie, înecând gânduri și adormind idei… În acest peisaj nu mai există puritate… în afara unui punct alb ce se strecoară printre noroaie, sare peste bălți și se grăbește către infinit… și știu, acum, că momentul regăsirii este aproape, sufletul mi se umflă și rănile vechi se deschid din nou, o tristețe înăbușitoare mă învăluie în necuprinsu-I giulgiu și mă avânt spre ființa pe care o simt aici, înăuntrul meu și acolo, jos, așteptânu-mă sau nu, iubindu-mă sau nu, dar nu mai are nici o importanță, destinul mă conduce către Ea, mă simt eliberat și vin din nou, mă simt întreg și O văd și O simt știind că O iubesc… … Merge repede, ocolind băltoacele mari și călcând, pur și simplu, în celelalte… Se grăbește sau poate se grăbește numai sufletul dinăuntrul său, acaparat fiind de un singur nume care nu e și nici nu poate fi almeu, căci eu sunt mort și chiar mai mult decât atât, eu sunt uitat… (mihai vin către tine mihai te iubesc mihai vai ce surpriză o să-I fac mihai nici nu ptie că m-am întors în oraș mihai săracul trebuie că e singur și mihai trist și se gândește mihai la mine mihai mihai m) … O intersecție sumbră, animată de oameni grăbiți și uzi și de mașini care îi sptopesc cu nepăsare, i se ivește în față… Emanând un aer perfid de amenințare latentă este locul bântuit de malefic în care moartea nu a reușit să-I fure sufletul cu 37 de zile în urmă… Atunci a avut un noroc extraordinar (aici l-am cunoscut pe mihai în ziua când era să mor mihai el m-a salvat mihai dacă nu era el la volanul camionetei maihai mihai mihai și dacă nu avea acel reflex salvator oh mihai cât te iubesc acum mi-e și groază să mă gândesc mihai ce s-ar fi mihai întâmplat mihai mihai), și aproape că aleargă prin ploaia rece și îndesată, căci viitoare momente de voluptate așteaptă să I se ofele în brațele (mihai mihai mih) celui care îi este alături mereu și a cărui iubire (mihai mihai) o cunoaște prea bine… … Construcția imensă, întunecată și umedă este lovită necontenit de ploaia înghețată care pare să vrea să o macine cu încetul, să o prefacă în praf noroios și să o amestece cu glia – mocirlă, în eternitate… Câteva ferestre luminate par a fi tot atâtea răni purulente în carnea de beton a unui mamut muribund, și etajele superioare se pierd în noapte, dând o impresie izbitoare de imensitate, de veșnicie și de moarte… Silueta măruntă pășește în grabă în interiorul uneia din scările cufundate în noapte, care o înghite ca și cum nici nu ar fi existat… Liftul uzat coboară ascultător, scârțâind și gemând din toate încheieturile, pe când degetele fine apasă cu nerăbdare butonul tocit… Ușile sunt deschise și pășește în cabina strâmtă, ce miroase neplăcut a vechi și a mucegai… mașinăria se urneșe, în cele din urmă și urcă, trasă de un motor astmatic, până la etajul opt, ale cărui lungi culoare, cufundate în întunecare și străbătute de curenți de aer înghețat, formează un labirint simplu dar cu atât mai sumbru… Se apropie de o ușă tăcută, degetele scotocesc prin geanta mică și cochetă din piele (de la el am primit-o cât m-am bucurat doamne mihai îl iubesc mihai cât de mult mihai îl iubesc), cheile lucesc stins în beznă, de parcă ar avea viață, una dintre ele e aleasă, ușa descuiată se deschide larg, pata cenușie a geamului nu poate lumina camera învăluită în noapte și degetele apasă pe comutator și lumina inundă cu brutalitate totul și timpul stă. O garsonieră ca oricare alta, o mostră a unui tipar repetat la nesfârșit. Un culoar scurt, la stânga – o baie mică, drept în față o cameră partu pe patru, cu balcon și eterna bucătărie minusculă înfiptă în colțul îndepărtat din stânga. Dezordinea “chic” – elementul predominant, ce dă încăperii un aer de intimitate și de neglijență studiată. În dreapta, un birou lucios, din lemn de nuc, o bibliotecă în care se află încastrat un televizor nou și o măsuță plină de pahare și sticle cu băuturi fine. În stînga (demonul stîngii demonul stîngii demonul stîngii) spațiul este complet ocupat de un pat dublu cu o saltea de apă și două noptiere stil. Patul este ocupat. ... O blondă stă în genunchi pe salteaua moale, cu cearceaful de mătase mulându-i-se pe șolduri și pe coapse... Pielea-i lucește sub jetul de lumină și pe figura-i de o frumusețe vulgară uimirea și-a săpat calea... Lângă ea stă întins (m i h a i) un tânăr bine făcut, cu o expresie de satisfacție surprinsă în ochi și cu mâinile sub cap... Goi. .... Crusta temporală începe să se crape și secundele decojite de orice sens se sfarâmă și se prefac în parf, ce este împrăștiat în cele șase direcții ale spațiului de vântul de gheață al realității dure. Inima bate darabana, căutând viață, invadată de valuri de adrenalină, plămânii înțepeniți gem după aerul ce pare a se fi solidificat , ochii inundați de lacrimi (m) nu (i) vor (h) să (a) mai (i) vadă, însă pleoapele (de ce) refuză să se închidă și adevărul s-a spart în bucăți, străpuns de săgeata necruțătoare a altui ADEVÃR, pierdut în propria-i negație, strivit de minciună și golit de logică... Vocea celui (nu vreau) iubit se scurge în ureche, firavă, aproape neinteligibilă (să știu) și iertarea pe care o cere (nu nu se poate) nu există, înțelegerea a murit, unicersul a crăpat în trei, în șase, în nouă, în imagini ce dor (nu-i adevărat) și îndeamnă la moarte, strigătul lui (NU) scrâșnește în timpane și ronțăie din suflet (fugi) precum un vierme înfometat, clipele picură sângerii din timpul rănit (nu), gândul își plânge neputința (cine plânge cine plânge) și ca o ghilotină peste toate se lasă noaptea... ...Pașii se împleticesc pe trepte, mai jos, tot mai jos, umărul drept se lovește de perete, șoldul stâng brutalizează balustrada ce vibrează, umăr, șold, umăr, șold, etajele se scurg, unul două, trei, șase, toate, blocul mucegăit scuipă o ființă ce nu mai e decât un trup în alergare, aleargă spre nimeni, nimic și nicăieri, străzi străbătute haotic, înjurăturile șoferilor cad neputincioase în bălțile pline de hârtii duse de vânt, deja oboseala își arată colții și lipsa de antrenament rânjește, respirația degenerează într-un hârâit astmatic, sângele îngroșat se întunecă și tânjește după oxigenul care nu mai este, picioarele dor și macină spațiul mecanic, un alt bloc, o altă scară, alte trepte, organismul necontrolat și aflat la limita epuizării reșește și talpa calcă în gol, dar printr-un reflex uimitor mâna reușește să se agațe de bara de fier ce urcă șerpuind, picioarele cuprinse de frisoane bat în trepte noi și lasă trepte vechi în urmă, trupul nu mai e decât un mecanism uzat ce se încăpățânează să funcționeze, ultimul etaj, al treisprezecelea, este depășit, însă chiar ultima treaptă nu vrea să se lase învinsă și se agață cu parșivitate de piciorul ce nu mai reacționează și corpul lipsit de spreijin se prăbușește pe marginea acoperișului brăzdat de o mâzgă umedă, muchia unei antene singuratice vine în întâmpinarea capului, arcada dreaptă troznește sub forța impactului și din venele umflate ale scalpului sângele cleios țâșnește și se amestecă rapid cu ploaia ce cade și cade, gura larg deschisă se odihnește și aspiră noroi amar, sânge sărat și aer coclit, palmele cu pielea exfoliată de șoc trimit pulsații fierbinți în antebrațe și ființa – trup stă întinsă în frigul mușcător o clipă sau o veșnicie, pe când ființa suflet privește neantul din interior, învăluită într-un lintoliu de moarte... ... Un ac ascuțit și imaterial se înfige regulat în globii oculari, punctând bătăile amorțite ale inimii ce bate. Picioarele se strecoară sub trup, milimetru după milimetru, zgâriind smoala de dedesubt, până când trupul se ghemuiește în poziția musulmanului ce se roagă. Palmele împing în jos și bustul se ridică. Încet. Încet. Ființa stă în genunchi, cu privirea oarbă. Figura tumefiată, plină de sânge închegat, e plată. Talpa dreaptă se înfige în amestecul nămolos și întreg corpul se îndreaptă. Un pas. Un pas. Un pas. Cu patruzeci și patru de metri mai jos, strda iluminată vag pare că fierbe. Ploaia își năpustește trupul prin spațiul strâmt dintre blocuri, se scurge pe pereții umezi, umflînd tencuiala, îmbracă pămîntul într-o peliculă acvatică, și cade. ... Conștiința se trezește, încet, abur tremurător, stea în noapte, picătură în deșert, ochii lipsiți de expresie tresar, pe când noul sau vechiul Eu al Ei învață din nou să meargă, înapoi, căutându-și propriile urme, pășind prin Nimic-ul ce-l separă de o existență ante-postumă, până când vămile înformaționale zăgăzuite de un șoc psihic fără precedent își revarsă prea-pilnul în vastul gol al căilor neuronale, și terifiante imagini statice se derulează cu o rapiditate de neînchipuit, înainte și înapoi, înainte și înapoi, balansându-și înțelesul până când, în poziția de echilibru, se fixează definitiv în straturile memoriei, precum în tatuaj psihic, EL. (m) Cadrul static, simbol al prăbușirii, își modifică aproape însesizabi conținutul, personajul central se pierde într-o ceață mentală profundă, apoi e înger, apoi e diavol, apoi e neant, e stîlp de foc, e muscă pe perete, e blonda cu sânii rotunzi, e moarte, e noapte, e Totul, e aici... (i) Își ține echilibrul (nu te vreau) pe marginea îngustată a acoperișului plat și umed, și mult-încercatul picior drept avansează o infinitate de puncte, până când depășește verticala zidului întunecat, iar centrul de greutate (h) se deplasează din ce în ce mai aproape de moarte, pe când piciorul stâng (cine sunt), supus și el torturilor, suportă încă trupul pe care-l menține drept, iar (a) pe figura în care puternica lovitură a săpat răni se naște (și acum) lumina unui zâmbet serafic (i) și căderea începe (adio). Secundele se turtesc, se întind cleioase, ca niște fire elastice fragile imposibil de rupt, fiecare mișcare durează o veșnicie și întregul Univers se târăște prin Timpul nămolos, bolnav de aglomerația de fapte ce-l sufocă. Întregul se sparge în bucăți și se aplatizează, iar forma sferică a timpului se transformă în cerc, cercul se rupe și se întinde într-o linie ale cărei capete se pierd în neant și spațiul se împletește în jurul ei, unudimensional, insignifiant și în același timp atoatecuprinzător. Trupul nemișcat străbate apațiul adânc cu lentoarea unui marș funebru, iar strada pătată de băltoace crește încet, încet, fugind, parcă, din calea impactului care se ivește la orizontul rațiunii și a cărui certitudine este indubitabilă. Iluzia plutirii se sfâșie și se topește în trecut. Contactul cu solul, supunându-se legilor mecanicii, se produce cu rapiditate. Distrugerea începe cu occipitalul, care, înainte de a plesni, forțează gâtul să se îndoaie într-un mod anormal, provocând ruperea vertebrelor cervicale și, prin propagare, dizlocarea întregii coloane vertebrale. Cutia toracică face implozie și plămânii sunt străpunși de sute de fragmente minuscule, ce acționează ca niște schije, provocînd sfâșierea delicatelor țesuturi. Inima se mai zbate odată și se oprește pentru totdeauna, căci aorta secționată refuză să mai conducă sângele în corp. Carnea zdrobită se amestecă parțial cu noroiul cleios și picioarele, rămase ca prin minune aproape nevătămate, își încordează mușchii câteva minute, dintr-un reflex cu origini necunoscute. Trupul a trecut în neființă. Moarte. Oroarea clipei, oroarea clipei mi se răspândește în spirit cu fantastică viteză, spărgând barierele ființei și neființei, depășind limitele conștientului și subconștientului, evadând în suprareal. Undeva, dincolo de de ceea ce sunt, se naște furtuna care tensionează un inhibitor de origine divină, acolo, în acel Univers al lipsei de logică se poartă o colosală bătălie între energia brută, absolut neorganizată (ură generată de neputință sau, și mai bine, răzvrătire împotriva Ordinii) și o barieră de coerență, simbol nevăzut al obedienței față de Divinitate... Strigătul ego-ului meu se năpustește, tăios de ascuțit, precum un trâznet interminabil, printre norii bântuiți de furtună, pulverizând cețos picăturile reci de ploaie și Legea e învinsă. Învinsă Învinsă Învinsă |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate